Bestiare și leacuri

Bestiarele medievale, foarte citite la vremea lor, sunt adevărate coduri etice, căci omul acelor timpuri găsea în imaginea unui animal sensuri ale manifestării divinului și tipologii ale manifestării umanului. Fiziologul, o carte de simbolistică animalieră creștină, datând din secolul al II-lea și cu circulație în toată Europa Evului Mediu, a fost tradus la noi în secolul al XVII—lea, cel mai vechi manuscris păstrat, din 1693,  datorându-i-se lui Costea dascălul din Șcheii Brașovului. Ulterior, în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, Serafim, ieromonah la Mănăstirea Bistrița, copiază sub titlul Cuvânt de smerită înțelepciune pildele Fiziologului, grupând imaginile zoomorfe în „fieri, gadini și pasări”, pentru a semnala zădărnicia trufiei și necesitatea smereniei. Cuvântul care precedă pildele conține un adevăr care trece de timpuri și de timp: Omul se uită în față, dar Dumnezeu vede în inimă.

Multe dintre povestirile moralizatoare transmit un mesaj extrem de actual, căci esențializează comportamente general-umane, nealterate de succesiunea epocilor. De pildă, Cuvânt pentru pupăză surprinde un comportament adeseori recognoscibil în umanitate. Pupăza își crește și își îngrijește puii, iar, atunci când aceștia devin adulți, ea își smulge penele, se preface a fi pui și se ascunde în cuib, pentru a fi hrănită de fiii săi până îi cresc aripile la loc. Pilda trimite spre obligația de a ne cinsti părinții și, implicit, pe Dumnezeu. Leul apare în toate variantele bestiarelor autohtone ca semn al regalității, al puterii, al autorității, căci are capacitatea de a da duh de viață fiilor săi, nu doarme niciodată deplin și își șterge urmele, pentru a nu fi găsit de dușmani, lupul e imaginea lăcomiei, inorogul a purității, câinele a fidelității, albina a hărniciei.

Uitate astăzi, aceste cărți de înțelepciune rămân resursele altor mari scrieri (Divina Comedie a lui Dante, Istoria Ieroglifică a lui Cantemir), ale heraldicii, dar oferă chei necesare de interpretare pentru situații actuale de comunicare și care este cel mai efervescent mediu contemporan de comunicare sub măști bestiare decât cel virtual, al diverselor rețele? Mai ales grupurile constituite în mediul virtual oferă pilde nenumărate, în a căror interpretare cunoașterea bestiarelor clasice poate reprezenta un avantaj. Iată, păunul, a primit darul frumuseții pe care o arată altora, dar, pentru smerenie, Dumnezeu i-a dat picioare urâte și, când se vede pe sine, plânge de tristețe. Sub coloritul atrăgător al paginilor, sub citatele preluate din Freud sau din Socrate, ca semn de mare erudiție, sub exclamațiile ce le însoțesc, cu subtext, de câte ori nu se vor ascunde formații mediocre, existențe străine de duhul cărții, împăunate doar cu o coadă înfoiată? Sau „hameleonul” care, ne spune Damaschin Studitul, are obiceiul că” într-un ceas se schimbă în toate vopselile” nu e lesne de recunoscut între măștile bestiarelor moderne? Priceput în toate, învăluit în culori de pedagog, expert în sănătate, comentator sportiv, politician, cetățean, instanță morală, pilduitor, erudit, cameleonic în esență, este prezent pe toate grupurile drept inițiatorul de conversații, azvârlitorul cu pietre, postacul abil, gata să scuipe venin sau să se ascundă sub un rânjet sec, când un alt cameleon împroașcă în jur cu otravă.

Totuși, în toate bestiarele mai vechi sau mai noi, nu este descrisă o tipologie foarte prezentă, mai cu seamă pe grupurile eterogene, cum ar fi cele ale unei localități rurale, ceva între lipitoare și căpușă, hrănindu-se din rău și parazitând fără odihnă dialogurile care, altfel, ar putea deveni utile. Să o numim căpușa conversațiilor online! Dacă s-ar scrie o pagină nouă în vreun bestiar al timpului nostru, căpușa conversațiilor nu ar putea lipsi. Cum ar putea să o surprindă Fiziologul în câteva vorbe? Căpușa de rețea se hrănește cu sângele (virtual, desigur) celui pe care îl parazitează și se mărește pe măsura răului pe care îl face, de la un vârf de ac la un sâmbure de cireașă. Mediul virtual îți permite să selectezi, de cele mai multe ori, partenerii de dialog, atunci când comunici pe o pagină asupra căreia ai control. Dar pe un grup, reunit prin interese comune, cum ar fi, de pildă, binele comunității în care trăiești, progresul ei, dezvoltarea firească, intrinsecă, riști să fii parazitat, uneori, de asemenea apariții.

Cum acționează o căpușă de rețea? Mai întâi își face prezența simțită discret, ocupând o poziție de cunoscător. Strecoară câte un mesaj de reprezentare, convingător, își ia o mască civică, numaidecât civică, pentru că cele mai mari atacuri pot fi date sub stindardul amețitor al binelui comun. Căpușa de rețea cunoaște, știe, are surse, are informații, are adepți, cucerește o bucățică din victima sa, de pildă vârful cozii, dar de aici face o radiografie a întregului, cu intervenții docte, ferme, indubitabil credibile. Pipăie doi-trei pori și trâmbițează gureșă un diagnostic: corupție (acesta funcționează fără greș și nu are nevoie de dovezi), imoralitate (într-o lume fără repere morale, ușor de de acuzat), rele intenții (căpușa pătrunde anticipat în gânduri, le soarbe și le varsă apoi în fața publicului, cu un aer victorios). Din trei postări, victima devine inamic public, iar căpușa, îngrășată de sângele proaspăt, arată acuzator cu degetul, apoi se arată pe sine, triumfător, ca reper de comparație morală. Din fericire, dimensiunea maximă la care poate ajunge este aceea a unui bob de cafea, în vreme ce victima parazitată o poate îndepărta cu un bobârnac, ignorând-o, chiar dacă rămâne cu un punct usturător, ceva vreme, acolo unde căpușa a înfipt colții.

Dacă bestiarele străvechi prevăd, adeseori, și leacul asociat bestiei descrise, un bestiar modern nu cred că ar putea recomanda vreun antidot. Totuși, există prevenția și, dacă înveți să o recunoști și să o ignori, încet-încet dispare, sau există refugiul într-o altă virtualitate, mai simpatică. De pildă, în Vitrina cu șarlatani, a lui Radu Paraschivescu, din care las un fragment, în loc de concluzie: „Unul dintre enunțurile populare din România ultimelor decenii rezumă vigilența în fața tentativelor de păcălire: las’ că știm noi. Dușmanul, fie el dinăuntru sau dinafară nu sporește în fața acestei veghi neîntrerupte. Las’ că știm noi e rostit fie făcând cu ochiul, fie  clătinând din cap, fie zâmbind subțire, cu subînțeles. Formula aceasta din câteva cuvinte  e semnul de recunoaștere a celor care-și duc zilele sfâșiind perdele de fum, demontând cabale sau adulmecând interese obscure ale unor forțe (elemente) pe măsură[….].Cei care îngână aceste patru cuvinte își semnalează distanțarea de imensa turmă a naivilor care cred ce văd și ce aud. Locul lor e deasupra celorlalți….”

Pentru victimele vreunei căpușe de sezon, numai bună recomandare de lectură!