Despre daruri, serafimi și poveștile care pot desface legăturile istoriei

Există cărți care te închid în ele, capturându-te pentru un timp îndelungat, și din care nu poți ieși pe deplin niciodată, pentru că lumea pe care ți-o oferă e suficientă în sine, și cărți care te condamnă la căutări labirintice, care te obligă să ieși din lumea lor, căutând firele pe care le rostogolesc necontenit, care îți deschid uși și te împing de la spate să treci dincolo de ele. M-am bucurat de provocările unei cărți din cea de-a doua categorie, citind Darul lui Serafim, romanul Simonei Antonescu, înscris cronologic al doilea pe lista venirii pe lume a cărților acestei autoare, după Fotograful Curții Regale, fiind urmat de Hanul lui Manuc, Ultima cruciadă,  Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos și În umbra ei. Și iată unde m-a dus cartea aceasta, pe care aș vedea-o necesară între recomandările de lectură ale celor care caută povești în istorie, pentru subtilitatea ei de a conduce, prin narațiuni cursive, clare, către răscruci de drumuri istorice, așezând tânărul (și mai puțin tânărul) cititor într-o lume vie, de care nu se (mai) poate simți străin!

Mai întâi, într-o poveste de familie. Familia Malaxa, plecată din Munții Pindului, din Zagoria, și stabilită la Huși, din mijlocul căreia se ivește Nicolae, devenit proprietarul Uzinelor Malaxa, după studii și după anii de ucenicie în Karlsruhe, în primele decenii ale secolului XX. Un om pentru care granițele înseamnă capăt de drum. Drumurile închise nu erau pe placul lui, și nu le lua în seamă marginile. Precum apa care nu se oprește în fața niciunui munte, ci îl ocolește și îl cercetează pe toate părțile, până când ajunge dincolo, Malaxa cerceta problema venind către ea din toate părțile, până când nimerea punctul slab. Nu găsea că este un drum anevoios. Încercările îi făceau plăcere și nereușitele îl îndârjeau și-l amuzau puțin. „Nu pe aici”, se ivea în mintea lui un gând. „Dar pe aici?”, ieșea la lumină imediat altul, gata pregătit de noi încercări.

 Apoi povestea Aglăiței Vlădăreanu, campioană la bob, devenită Miss România în 1932, fiică de general, înscrisă de prieteni în competiția inițiată de Realitatea ilustrată, în urma unui anunț de pe o pagină de gazetă, numărul 1 din 1929: Dudue dragă, stimată domnișoară, ursitoarele au fost generoase cu voi. Momentul de acum reprezintă pentru voi anotimpul primăvăratec. Prindeți acest moment. Vă oferim prilejul. Participați la concursul nostru. E o splendidă luptă dată pe județe, pe regiuni, pe țară și lupta se va da apoi cu frumusețile de pe întregul glob. Care va birui? Cine știe, poate că d-ta, sau d-ta, dudue, tânăra cititoare cu ochi în cari noaptea și-a filtrat misterele sau în cari cerul și-a picurat seninul.

În fine, povestea Elizei Moruzi-Slătineanu, în încercarea ei de a se aduna din amintirile descumpănite, surprinsă într-o etapă de viață emoționantă: Se ghemuia ca și cum această pasăre-sufletul- risipită în totul trupului său, s-ar căuta și s-ar închega din fărâmițe, încremenind apoi la marginea dintre trupul și netrupul ei, pentru a asculta.În seara de Vovidenie, unul dintre cei doi fii, Luca și Matei, ai frumoasei Zizi, moare, altul este salvat, rămânând să trăiască pentru doi.

Toate poveștile sunt legate între ele de credința celor trei personaje în darul scurtelor proorociri ale lui Serafim, un cerșetor adăpostit în curtea Bisericii Amzei, stăpân pe colțul acela de lume. Numele sugestiv trimite la identitatea serafimilor, care se află pe una din cele mai înalte poziții din toată ierarhia cerească, fiind numiți “cei mai iubiți”, căci ei se află cel mai aproape de însuși Dumnezeu. De aici, de sub privirea lui Serafim, se deschide Bucureștiul interbelic, surprins cu o plasticitate surprinzătoare și închizând în el niște destine pe care cititorul trebuie să le urmărească dincolo de orizontul provocator al cărții: În uralele pasagerilor, porniră către policlinica Spitalului Brâncovenesc, în Piața Mântuleasa. Dimineața era deja târzie, și Calea Victoriei se aglomera. Zizi așeză automobilul în șirul celorlalte, după ce mai întâi ocoli câteva grupuri de domni ce mergeau chiar pe mijloc, cu mâinile la spate. Un an mai târziu, de Paștele Blajinilor, în același spațiu bucureștean, aleile cimitirului erau însuflețite de glasuri de copii ce se bucurau de frumusețea începutului de mai. Mugurii plesniseră demult și lumina puternică dădea speranțe până și celor mai încercate suflete.

Călătoria continuă dincolo de carte, în căutarea lui Nicolae Malaxa, printre documentele vremii, în căutarea ecourilor despre Miss România 1932, în căutarea chipurilor de odinioară, unele, cu poveștile lor, odihnind pe crucile de piatră ale vremii. Antreprenorul de astăzi ori viitorul antreprenor poate găsi un cod profesional în modelul marelui industriaș, care încarcă singur vagoane de tren și poartă de grijă fiecărui muncitor din fabrica sa. Rigorile concursului de frumusețe ar putea deveni un reper etic pentru frumusețile de astăzi, care au dus standardele estetice către înfățișare (și aceea din greu încercată), golind-o adesea de miez. Ideea familiei care trece discret, dar amar și profund prin încercări, ar putea fi pildă pentru părinții și copiii vremurilor noastre.

Parte din poveste e istorie, parte e ficțiune. Dar, precum unul dintre personaje, căruia un gând îi rămâne pentru multă vreme în minte, învârtindu-se ca un căţelandru bezmetic ce încearcă să-şi prindă coada, cititorul e atras într-un cerc al profețiilor, al ușilor cu lacăte și al celor care se deschid, prin poveștile istoriei și ale lumii, într-o călătorie fără sfârșit, pe care naratorul ne-o dăruiește, aidoma unui cerșetor căruia îi aruncăm o fărâmă din timpul nostru.