Cum recunoști un rinocer?

Masca rinocerului apare în bestiarele medievale, uneori sub denumirea de karkadann, așa cum este desemnată în folclorul arab și persan creatura mitologică recunoscută prin cornul în formă de semilună, copitele galbene și coada de leu. Asociat, de-a lungul timpului, și unicornului, cele două măști se diferențiază prin aceea că rinocerul/karkadannul este agresiv, sălbatic, cea mai feroce fiară din jungla lumii. Legende arabe spun că dușmanul de moarte al karkadannului este elefantul, pe care îl ucide străpungându-i pântecele cu cornul său ascuțit, dar rămâne captiv în carcasa inamicului ucis. Grăsimea elefantului se topește la soare, apoi curge spre ochii karkadannului, orbindu-l. În final, uriașa pasăre rukh îi ia pe amândoi, elefant și rinocer, și își hrănește cu ei puii, confirmând mesajul că vânătorul sfârșește ucis de propria pradă sau de propriul orgoliu.

Piesa lui Eugen Ionescu, la care m-am întors în aceste zile, în căutare de (nou) sens, activează masca rinocerului într-un context istoric ce pune în opoziție rațiunea și instinctul, umanitatea și ideologizarea, individul și masele. Berenger e lipsit de ambiție, se ascunde în mediocritate, abia are putere să trăiască, e singur, în esență, speriat deopotrivă de viață și de moarte. Nu reacționează la prima apariție a unui rinocer pe străzile orașului, considerând că e “un patruped stupid și nu merită să vorbești despre el”. Rinocerizarea celor dragi îl scoate din inerție, prea târziu, însă, căci, deși mecanismele sale de opoziție se activează, rămâne, în mod tragic și absurd, ultimul om într-o lume de rinoceri.

Un cântec și mesajul său au readus în atenția publică problema rinocerizărilor colective și au determinat reacții, unele dintre ele pur și simplu surprinzătoare. Lumea nu mai este împărțită în Berenger și ceilalți, ci în ai lor și ai noștri, noi și ceilalți, fiecare încercând să recunoască în adversar ascuțișul cornului ucigaș, pe care nu îl mai distinge pe propriul chip.Un cântec devine mai mult mesaj decât trăire, mai mult manifest decât emoție, mai mult politică decât artă, pentru că fiecare ascultător se simte dator să se identifice uneia dintre imaginile polarizate, fie rinocer, fie om bun, după cum decodează ideile propriilor experiențe existențiale.  Totul e antagonism exterior, citit în cheie politică, morală, disecat, analizat, pus în context și transformat în prilej de gâlceavă.

M-am întrebat, firește, după ce am trăit emoția (firească) a asocierii cu oamenii buni și după ce am concretizat imaginea câtorva rinoceri pe care îi știu, cum arată, cu adevărat, un rinocer? E arogant, sfidează integritatea, nu are repere morale, e agresiv, are argumentul copitei, e lipsit de scrupule, rapace, e ușor de recunoscut după pielea groasă și cornul ascuțit? Dincolo de însemnele evidente, vizibile de la distanță, care strâng comunitatea rinocerilor celebri la o mică turmă care pufăie nervos pe la televizor sau pe rețelele media, intuim și o altă categorie, a rinocerului subtil, care se strecoară grațios prin mulțime, deghizat sub fardul amabilității sau al altruismului sau al corectitudinii politice sau al implicării dezinteresate? Sau a rinocerului devoalat în mica lui junglă comunitară, dar tratat cu supunerea fricii de alți rinoceri, mai mici, adaptați sălbăticiei? Sau a rinocerului care își ascunde cornul sub o aureolă? Și, între atâtea tipologii, e aproape imposibil să nu îți pipăi fruntea, ca să vezi dacă nu simți cumva sub ea pulsația vreunui corn.

Nu sunt rinocerii, din păcate, numai în zona puterii politice. Și nici nu îi putem individualiza întotdeauna ca pe ființe distincte, rocognoscibile, pentru că atitudini rinocerice, ca să zic așa, pot exista și la cele mai delicate ființe, cum, în anumite contexte, și o gazelă găsește resursele unui corn ucigaș. Nu devenim mai puțin rinoceri arătându-i cu degetul pe cei cu un corn mai războinic. Berenger însuși are propriul moment de îndoială, care ne arată dificultatea de a rămâne consecvent în tentația rinocerizării, care aduce cu sine forță, solidarizare, siguranță. BERENGER: Ei sunt frumoşi. M-am înşelat. Oh, cât de mult aş vrea să fiu ca ei. Poftim: eu n-am corn! Ce urâtă e o frunte plată! Mi-ar trebui un corn sau două, ca să-mi mai rafinez chipul şi să-mi dispară ridurile. Dar uite că nu-mi creşte nici unul.[ … ]Cântările lor te farmecă, sunt puţin aspre, dar au un anume farmec! Dacă şi eu aş putea face ca ei! (încearcă să-i imite.) Ahhh! Ahhh! NU, nu e aşa! Să mai încerc o dată, mai tare! Ahh! Ahh! Brr! Nu, nu, nu, nu-i aşa, e prea slab, prea lipsit de vigoare! Nu pot să mugesc. Pot doar să urlu. Ahh! Ahh! Brr! Numai că urletele nu se compară cu mugetul! Ah, ce răuvoitor am fost, şi cârcotaş: ar fi trebuit să mă fac mai devreme ca ei şi să-i urmez! Acuma-i prea târziu! Ei da, sunt un monstru. Un monstru! Doamne, niciodată nu voi fi rinocer, niciodată, niciodată! Nu mă mai pot schimba. Aş vrea, atât de mult aş vrea, dar nu pot. Nu mai pot să mă privesc în oglindă. Mi-e ruşine de mine. (Se întoarce cu spatele la oglindă.) Ce urât sunt!

Sensul lui Berenger vine din unicitate. Dar al nostru ? Avem sentimentul solitudinii, uneori, dar îl avem pe cel al unicității? Ceea ce am văzut eu în cântecul care a luminat (sau a întunecat) preț de o clipă lumea noastră nu e lupta cu rinocerii, ci lupta cu oamenii buni care tac. Care se caută și nu se găsesc. Care au, poate, câte o excrescență sub frunte și se tem să nu se transforme peste noapte în corn. Sau care văd rinocerii trecând și le fac loc. Sau se agață de copiletele lor ca să meargă mai departe. Sau își învață copiii să fie rinoceri, ca să trăiască mai bine. Sau sunt profesorii unor copii cărora le mijește un corn fragil sub părul adolescentin ciufulit.

Așa că revin și mă întreb: cum (mai) recunoaștem astăzi un rinocer? E destul să ne uităm în jur sau în oglindă?