Duplicitatea Casandrei și calul troian al educației

Fiica lui Priam, regele Troiei, Casandra îi promite lui Apollo, îndrăgostit de ea, că îl va iubi, la rândul ei. Drept răsplată, zeul îi dăruiește darul profeției. Casandra, însă, nu se ține de cuvânt, așa că Apollo îi otrăvește darul și face ca profețiile ei să nu mai fie crezute de nimeni. Prin urmare, Casandra se vede stăpâna adevărurilor neîntâmplate, însingurată în viziunile ei, căci nimeni nu le mai dă crezare. O duplicitate costisitoare, care a dus la căderea Troiei și la moartea cumplită a prezicătoarei. Voce a lucidității, Casandra nu a fost singura care a vestit răul pe care îl va aduce în Troia calul troian. Laocoon, preotul lui Apollo, lovește cu o suliță calul de lemn, din pântecele căruia se aude zăngănit de arme, și rostește celebrele cuvinte, turnate în versul Eneidei de Vergilius:”Orice ar fi, mă tem de greci, chiar ș atunci când aduc daruri.”

Am avut tot mai vie în minte această poveste citind și conspectând lungul proiect al Legii Educației, apărut acum, în plină vacanță (când oștile troiene sunt obosite, risipite și nedoritoare de dezbateri), ca un cal troian al educației, care a generat, în afara dialogului necesar, un adevărat război pe rețelele de socializare. Cum am mai spus de atâtea ori că unul dintre darurile (netrucate) ale literaturii este darul asocierilor prin care poți înțelege lumea, m-am străduit cu toate puterile să citesc (și să înțeleg) cu obiectivitate acest proiect, refuzând să îl etichetez din start cu ostilitate. Am găsit o anume filozofie, din păcate spulberată prin stufoasele articole, aflate, de multe ori, în profundă incoerență. De pildă, se face mențiunea la Art. 26 (3) că Înscrierea elevilor în clasa a V-a, la unitățile de învățământ care nu dețin clase de nivel primar, se realizează fără evaluări. E o precizare care mă bucură, având în vedere ceea ce au ajuns (și am mai scris despre asta) testările pentru clasa a V-a la marile colegii și ce impact devastator au asupra copilului de 10 ani care e stigmatizat, pentru toată viața lui școlară, cu pecetea eșecului, dar și împovărat cu meditațiile de care va avea parte a la long. Dar articolul e atât de subțire și prevăd că metodologiile de aplicare a legii vor fi atât de mutilate de lipsa de soluții reale, încât nu văd în el decât un dar otrăvit. Vine proiectul și cu o altă precizare extrem de îmbucurătoare: orele de CDȘ vor putea fi desfășurate cu cel puțin 7 elevi, astfel încât aceste trasee personalizate ale învățării să raspundă așteptării mai multor elevi și să definească profilul fiecărei școli în acord cu nevoile comunitare. Principial, îmi sună cunoscut, căci această filozofie a însoțit toate etapele nesfârșitelor noastre reforme. În ce nu cred, însă? În găsirea soluțiilor de plată, în capacitatea școlilor de a gestiona această libertate într-un raport corect eficiență-cost, în disponibilitatea multor profesori de a ieși din rutina propriilor discipline și de a învăța, alături de elevi. Probabil vom rămâne în propunerile de tipul Matematica cu rigla și compasul sau Textul argumentativ, adică nume simpatice pentru încă o oră de matematică sau de limba română, că nu ne ajung orele și programa e încărcată, nu?

La art. 99, privind componența Consiliului de Administrație, nimic nou sub soare. O mică amprentă sindicală, în sensul că sunt doi reprezentanți ai cadrelor didactice auxiliare (puține, într-o școală) și patru ai profesorilor. Cum e confirmat prin lege că dintre aceștia doi vor fi directorul și directorul adjunct, la care se adaugă, probabil, secretarul și contabilul, vocea profesorilor va fi o subțire șoaptă. E limpede că profesorii care au și calitatea de părinți nu pot face parte din CA, dar e la fel de limpede că reprezentanții primarului și ai consiliului local pot și de regulă așa se și întâmplă. Din experiența anilor mei de directorat pot confirma că de cele mai multe ori sunt desemnați în CA oameni care au interese de moment explicite. Oricum, structura CA rămâne în aceeași falsă echitate a reprezentării. Ceva valuri a făcut Consiliul Național al Elevilor și reacția ministerul a fost promptă: va rectifica ceea ce nu este de rectificat, căci elevii aveau un reprezentant deja (cu ce folos, mă întreb de mai multă vreme, fără răspuns, dar e un subiect care necesită o dezvoltare aparte). E surprinzătoare, dacă nu chiar îngrijorătoare, graba de a se înregistra deja un document (cu ceva greșeluțe de redactare) de către CNE și graba de a se și răspunde (cu alte greșelute, scuzabile prin viteza reacției, probabil) din partea ministerului. Corespondenții convin asupra faptului că toate deciziile majore privind educația se vor lua doar după consultarea cu elevii, părinții, autoritățile, societatea civilă. Undeva, pe aici, ar trebui să se regăsească și profesorii, căci lipsesc din enumerație. Tristețea mea nesfârșită vine din faptul că, și de această dată, pare să existe o segregare profesori-elevi-părinți, unii de o parte a zidului cetății, alții de cealaltă parte, trăgând în două direcții diferite de acest uriaș cal troian. Și o indiscutabilă disociere între excelență și restul…

Articolele privind pilotările experimentale și dreptul colegiilor de a-și organiza propria admitere mi se par niște cai mai mici, strecurați pe ușa din față, ca să abată atenția de la multe alte aspecte importante și grave ale educației, cum ar fi abandonul școlar real, analfabetismul funcțional grav, carențele evaluării, statutul social afectat al profesorului, subfinanțarea, politizarea, scăderea constantă a calității pe măsura creșterii procentelor mediilor  din rapoarte și altele, care se aud, ca niște zornăieli de săbii din pântecele uriaș al acestei construcții legislative. Dacă mă opresc la problema admiterii, trebuie să accept că mă neliniștesc două aspecte. Primul este profunda  neîncredere a beneficiarilor în capacitatea profesorilor de a fi corecți și profesioniști. E o neîncredere justificată, fără doar și poate, pe care am generat-o și pe care trebuie, cu maximă responsabilitate să o corectăm. Pentru că, în condițiile unei societăți care crede în valori și există în spiritul lor, o asemenea discuție care să vizeze cu atâta înverșunare cele vreo 200 de colegii din aproape 1500 de licee și peste 6000 de unități școlare nu ar fi avut loc. Al doilea, este anunțul ministerului că se va simplifica obținerea titlului de colegiu, prin anularea criteriului vechimii, oricum nu prea ferm nici până acum. Cu urechea ascuțită spre nuanțe, să fie cumva corelate aceste două propuneri, deschizând, pe termen lung, o nouă cutie a Pandorei?

Mi se pare la fel de necesară discuția pe marginea art. 102 care prevede, printre altele, că directorul este cel care propune standardele și obiectivele unității, căci nu cred că există o maturitate managerială la nivel de sistem care să permită acest tip de descentralizare. Mi-e și frică să mă gândesc  ce furtună de copy-paste va genera o asemenea prevedere și ce efecte va determina pe termen lung. Bacalaureatul, apoi, va deveni o evaluare a nivelului minimal și va permite și o evaluare pe nivel superior, dacă elevul voiește. E lesne de presupus că nu voiește, căci de ce ar voi, dacă această trudă suplimentară nu îi va aduce nimic în plus. Cât despre testarea grilă, despre transformarea învățării în vânătoare de note la examen, despre evaluarea la o disciplină ca limba și literatura română fără accent pe competența de redactare… se sparie gândul!!!Și multe alte articole ar trebui să beneficieze de o analiză, punct cu punct, nepărtinitoare, obiectivă, din care mai ales profesorii să nu lipsească. Poate că în cancelarii ar trebui să aibă loc, acum, adevărate consilii de război. Eu nu am participat la vreo dezbatere și nu mi s-a cerut vreo propunere, în vacanța mea e o liniște de început de veac! Tare mă tem că nu numai în a mea…

De ce totuși, m-am gândit la Casandra și la calul troian? Se impune o decodare. Proiectul de lege aducător (ca toate marile legi) de vrajbă socială este calul troian. Ține și de noi să îl transformăm în dar autentic. Casandra cea fățarnică ar putea fi larga noastră categorie, a profesorilor care se plâng, dar nu se implică și acceptă, în final, darurile fără să le analizeze. Laocoon i-ar putea reprezenta pe cei câțiva, puțini, care mai strigă, riscând să fie catalogați drept cârcotași. Dacă îmi e îngăduită, fără să fiu Casandra, fac o previziune: calul troian va intra nestingherit în cetate, cu câțiva Laocooni agățați cu disperare de picioarele lui, Casandra se va plânge din nou, până la următoarea mare reformă, fără să o creadă nimeni, iar istoria va curge, calul troian va fi demontat în bucăți mici, tot mai mici, pentru că (previzibil) nu vor exista bani pentru un asemenea proiect, care va fi prefăcut într-o mârțoagă și totul va deveni, în timp, o poveste.