Poza de profil a Lecturii

Ziua Națională a Lecturii ar trebui să fie în fiecare zi. Dar, din 2022, există o zi oficială destinată lecturii, conform Legii 21 din ianuarie 2022. Doi Miniștri ai Educației, în cei doi ani de implementare a sărbătorii oficiale, au încurajat, în maniere diferite, „activitățile de lectură”. Mesajul Ministrului din 2022: „Începând din acest an, România are o Zi Națională a Lecturii! Într-o țară în care sub 10% dintre cetățeni cumpără o carte pe an, rolul școlii devine esențial în a cultiva o activitate aparent desuetă, lectura, ca preocupare menită să ne salveze dintr-un univers superficial, un univers în care dăm click fără a decide. Lectura construiește legături profunde și statornice în mințile tuturor, fie copii sau adulți.” este continuat prin mesajul Ministrului din 2023: „Ziua Națională a Lecturii este un bun prilej să reiterăm importanța cărților în viața noastră și să inițiem împreună obiceiuri de lectură atât de necesare copiilor și tinerilor noștri.” „ Citim împreuna!” ne spune un ministru, „Citim zi de zi!” ne îndeamnă celălalt, fără  a afla (încă), printr-o analiză serioasă de impact, ce s-a schimbat după doi ani de sărbătoare națională. Lectura e, însă, personificată, omagiată, celebrată cu entuziasm și, cu toate că aș dori-o mai curând practicată cu umilință și cu discreție, tot e bine că îi dedicăm, la nivel de politici de stat, măcar o zi pe an.

Urmând îndemnurile ministeriale, singurele pe care le-am primit, am marcat, la scara foarte măruntă a claselor mele din ziua de 15 februarie (o clasă a VIII-a și două clase a IX-a), această Zi Națională, prin două activități al căror impact îmi propun să îl cuantific în timp. Mai întâi, le-am vorbit copiilor despre Titu Maiorescu și despre Spiru Haret, personalitățile spre a căror omagiere s-a fixat această dată, prin legea pomenită. Previzibil, nu auziseră nimic despre oamenii aceștia a căror trecere prin istoria noastră a lăsat urme de necontestat. Sigur că, în ceea ce îl privește pe Maiorescu, altfel ar fi stat lucrurile la o clasă mai mare, dar Spiru Haret e condamnat la uitare. „O primă greșeală, de care trebuie astăzi ferită tinerimea noastră, este încurajarea blândă a mediocrităților. Cea mai rea poezie, proza cea mai lipsită de idei, discursul cel mai de pe deasupra – toate sunt primite cu laudă, sau cel puțin cu indulgență, sub cuvânt că „tot este ceva” și că are să devie mai bine.” scria Maiorescu în 1868 în studiul În contra direcției de astăzi în cultura română. „Și dacă ați putea d-voastrã să adunați într-o zi miile de scrisori pe care le-am adresat dascălilor de toate treptele, de la învățătorul din fundul Dornei, și până la cel mai înalt profesor universitar, vă asigur că nu veți putea niciodată să-mi formați un monument care să-mi fie mai spre lauda mea. În niciuna din ele nu veți găsi nimic care să tindă la altceva decât la înălțarea sufletului celui cu care vorbesc și la îndreptarea lui pe căi bune”, rostea Spiru Haret în Camera Adunării Deputaților în 1909. Dacă aceste două idei au conturat în memoria elevilor mei imaginea acestor făptuitori de cultură, atunci Ziua Națională a Lecturii 2023 a avut un efect. Și simt că a avut.

Am trecut apoi la o lectură cu predicții, pentru care am ales povestirea Souvenir, din volumul Fără  poză de profil, al scriitoarei Anca Vieru. Am citit întâi coperta și am făcut predicții. Profilul ca asumare publică a unei identități ori ca mistificare a realității, ori o formă de manipulare, o mască. Fotografia ca personaj suplimentar al vieții noastre, cum atenționează autoarea, și absența ei, mai provocatoare decât prezența, care induce mister, izolare, retragere în sine. Experții în poze de profil și în rețele de socializare, elevii mei de clasa a IX-a, s-au încălzit în predicții și interesul pentru poveste a crescut. Ce este un souvenir? Un briceag cumpărat la munte, a spus cineva, o pisică de lemn luată din Grecia a spus altcineva, o piatră, o frunză, o carte poștală. L-am căutat în povestea care ne poartă într-o rutină de familie, văzută prin ochii unui personaj-narator, o fetiță inteligentă, sensibilă, care, într-un paragraf, dezvăluie o viață. În fiecare vineri merge cu familia la mătușa Neli, care are aproape 90 de ani. Vizitele sunt plictisitoare, dar obligatorii, căci pot aduce moștenirea la care speră mama. Mătușii i se duc în dar lucrurile de care familia nu mai are nevoie, cu toții mențin conveniența bunelor relații, mama se preface, mătușa își joacă rolul cât poate de bine, fetița e obligată să se prefacă și ea. Singurul liber pe deplin e motanul Năsturel (botezat așa în amintirea unchiului mort de multă vreme) care face pipi în prăjitorul de pâine vechi adus în dar, eliberându-i pe toți de corvoada politeții formale.

            Ne-am întrebat ce se va întâmpla. Scenariile au mers spre crimă, spre intrigi polițiste, fiind pe rând suspectați de interese criminale fetița, mama, mătușa, un necunoscut sau chiar insidiosul Năsturel. Dar povestea nu ne duce spre această direcție, ci curge neașteptat într-un dialog simplu, emoționant, dezvăluitor de sensuri, între o fetiță care știe să asculte și o bătrână care știe să povestească. Tema – nasturii colecționați de decenii, după ce casa bătrânei a fost demolată, în 1988, și lucrurile mustind de amintiri au fost duse la gunoi. Au rămas doar nasturii: de la rochia scandaloasă, galbenă, de nuntă, de la 16 ani, de la paltonul cu care soțul a ieșit din închisoare, în 1964, de la cămașa pe care o purta când a părăsit-o, de la pijamaua în care a murit după ce a revenit acasă, la soție. O viață închisă temeinic în nasturi, o viață plină, rebelă, dramatică, esențializată în cercurile colorate, cusute cu grijă pe un cearșaf vechi.

            Eliberarea de predicții a generat semnificații, dar și interes pentru restul povestirilor din volum. Fiecare în parte merită o lectură atentă, cu sau fără predicții, pentru stilul curgător, limpede, pentru adâncimile pe care le dezvăluie prin narațiuni simple, dar Roibu și Dragă Mirela te copleșesc. E atâta emoție în ele și atâta spațiu pentru meditație, încât nu pot lipsi din lista de texte necesare în toate celelalte zile în care sărbătorim, în tihnă, lectura. Și, dacă Lectura ar fi cu adevărat un personaj cotidian, o prezență vie în rețelele noastre de socializare cu viața și ar avea o poză de profil, ar putea opta pentru niște nasturi care închid sau deschid legăturile noastre cu ea în fiecare zi.