Trei dorințe și un duh lipsit de puteri

Un pescar a scos din apă o sticlă, în care era prizonier un duh, gata să îi îndeplinească trei dorințe, ne povestește Jean-Claude Carriere, în Cercul mincinoșilor:

După ce pescarul i-a dat drumul, duhul a rostit:

-Pune-mi trei dorințe și am să ți le îndeplinesc! Care ar fi prima?

– Iat-o, a spus pescarul! Aș dori să mă faci atât de isteț încât să le pot alege cum trebuie pe celelalte două! 

Prea bine, a spus duhul! Care sunt celelalte două?

Pescarul s-a gândit o clipă și i-a răspuns:

-Mulțumesc! Nu mai am nicio dorință!

Mi-a revenit în memorie povestea aceasta zilele trecute, întrebându-mă care ar fi dorințele, măcar cele trei esențiale, pe care le-aș transcrie pe o listă de revendicări sindicale, dacă aș fi membră a vreunui sindicat. Cum nu (mai) sunt, am transferat sensul poveștii, din cheie sindicală, în lectură pedagogică, pornind, însă, de la revendicările care au determinat momentul grevist de acum câteva zile. Este salarizarea profesorului reflectată în calitatea muncii lui și face ca învățarea în școala sa să devină vizibilă? Cred că o simplă privire asupra statisticilor sistemului, fie că e vorba de evaluări ale elevilor, ale profesorilor sau ale școlilor, fie că e vorba de rata abandonului școlar, de atractivitatea profesiei didactice, de impactul programelor școlare, de dinamica reformelor, arată, ca să exprimăm nuanțat o realitate neliniștitoare, că e mult loc de mai bine.

Sigur că e firesc să fie și categoria profesorilor recompensată în acord cu importanța sa socială, cu promisiunile politice, cu legea în vigoare și e limpede că actualul nivel de salarizare este inacceptabil (uimitor este faptul că nimeni nu neagă acest fapt și că, de la cel mai înalt nivel de decizie, pare că și guvernanții sunt de acord cu greviștii, ba par, chiar, mai convinși decât aceștia că așa nu se mai poate!). Mai mult decât atât, decalajul vizibil față de alte categorii bugetare, salarizate cu mai multă decență, generează un val motivat de revoltă. Totuși, dincolo de orice creștere salarială, cu onestitate (ex)sindicală, dar mai ales profesională, mă întreb care este creșterea pe care eu o determin în fiecare oră, în clasele mele. Și nu am întotdeauna răspunsul care să mă mulțumească.

Poate că aș așeza, pe lista dorințelor, a celor care țin doar de mine, pe primul loc, resursele de timp, energie, determinare care să mă ajute să mă adaptez unei dinamici copleșitoare a lumii din care elevii mei vin. Apoi, mi-aș dori să am capacitatea de a mobiliza, în același proces de comunicare cu elevul și despre elev, toți factorii care îi modelează destinul, de la familie, la fiecare profesor de la clasă, într-un dialog nu despre rezultatele statistice, ci despre ființele din fața noastră, cu ezitările, excesele, temerile sau revoltele lor. Visez un dialog profesional temeinic, articulat, fără presiunea timpului, fără orgolii, cu răbdare, despre fiecare elev în parte, astfel încât să îi determinăm împreună evoluția.

Dacă aș avea și dorințe a căror împlinire nu mai ține de mine, acelea ar fi ieșirea din formalism, asumarea fără ipocrizie a erorilor, pentru a le putea corecta, evaluarea autentică a învățării, ruperea inerției în care ne complacem și eliberarea din mentalitatea de opozanți față de beneficiarii noștri, elevi și părinți, mentalitate  în al cărei prizonierat suntem încă prinși.

În “Învățarea Vizibilă”, John Hattie nota:„Majoritatea dintre noi ne aducem aminte de profesorul preferat, pentru că acesta căuta cu adevărat ca noi să îi împărtășim pasiunea și interesul pentru disciplina pe care o preda, părea să facă eforturi suplimentare ca să se asigure că am înțeles, ne tolera greșelile și învăța din ele și se bucura când reușeam să atingem criteriile de succes. Acești profesori motivați au avut la dispoziție același timp, același curriculum, aceleași cerințe de examen, aceleași condiții materiale, același număr de elevi la clasă ca și ceilalți profesori, dar au transmis cu convingere entuziasmul provocărilor, angajamentul și preocuparea lor pentru învățare.” Trebuie ca salarizarea profesorilor să fie schimbată, pentru a reda o demnitate socială, și prin acest mijloc, unei categorii atât de însemnate. Dar nu trebuie să ne amăgim că un salariu mai mare va aduce o eficiență mai mare a muncii acolo unde, până acum, nu a existat această preocupare.

Personal, am înțeles de ceva vreme că duhul (sindical) din sticla în care îmi suflasem de-a lungul anilor dorințele profesionale era lipsit de puteri și am renunțat să mă mai încred în el.Tot de ceva vreme am înțeles că marile schimbări sunt, de fapt, cele mici, de fiecare zi, făcute la clasă, în relație directă cu elevii mei, învățând împreună. Și că, în loc de duh, poți să pui într-o sticlă un strigăt de ajutor, să îl arunci în mare și să speri că, într-o zi, va fi auzit.