Ce vis poți pune sub un telescop?

„Radical” este un film mexican al lui Cristhopher Zalla, apărut acum un an și care are în spate o poveste reală, dintr-un orășel de graniță, dominat de corupție, de violență, de trafic de droguri și de prostituție. În octombrie 2013, revista Wired publica un articol al lui Joshua Davis, despre o fetiță cu potențial, din Matamoros, statul Tamaulipas, iar 10 ani mai târziu această poveste inspira un film emoționant, despre șansă și despre curaj, despre rolul școlii și despre menirea profesorului. L-am urmărit copleșită, cu emoția cinefilului care se lasă purtat de poveste, de alcătuirea ei cinematografică, din imagini și scene dramatice, dar și cu privirea căutătoare a celui obișnuit să scoată din artă sensuri, să descifreze limbaje, să decodeze semnificații. Și, da, l-am văzut de două ori, la interval de câteva zile, prima dată cu sufletul, pentru emoția lui, a doua oară cu mintea, pentru a-l lega de spațiul meu, de școala mea, de profesorul care sunt, de elevii pe care eu îi văd în bănci, într-un oraș mai sigur, într-o lume mai așezată, într-un spațiu mai protector, dar, în fond, expuși acelorași primejdii, între care, cea mai teribilă este aceea de a nu-și vedea drumul.

Povestea are în centrul ei o fetiță, Paloma Noyola, elevă în clasa a VI-a la o școală publică din Matamoros, cea mai slabă școală din Mexic, având rezultate dezastruoase la testarea ENLANCE, un examen de evaluare a competențelor elevilor mexicani pe matematică, științe și spaniolă. Paloma este fiica unui gunoier sărac și bolnav, convins că școala nu aduce decât necazul de a te face să visezi fără rost, trăiește efectiv pe o haldă de gunoaie, de unde culege obiecte aruncate și își face singură un telescop, prin care privește speranța, adică un Centru de lansare a rachetelor, și, prin el, visul de a se elibera din spațiul ei și de a călători liberă în orizontul cunoașterii. Inițial, Paloma e condamnată la o bancă anonimă, dintr-o clasă pierdută, dintr-un orășel damnat, dintr-o lume fără repere. Nu vorbește la școală, nu e întrebată nimic, e batjocorită pentru că miroase a gunoi (esența certă a vieții ei), nu știe ce știe și ce poate, e pionul unui sistem inert, ca toți ceilalți copii. Până într-o zi, când profesoara ei de științe intră în concediu și în locul ei, suplinitor pentru o vreme, vine Sergio Juárez Correa, crescut și educat în același mediu, trăind el însuși o viață precară, dar care nu s-a plictisit de meseria lui și dorește din tot sufletul să schimbe ceva în viața elevilor săi. Nu așteaptă nimic de la sistem, a înțeles că nu are sens, cercetează cu propriile mijloace și dă, pe internet, peste un film care prezintă una dintre metodele informaticianului și teoreticianului Sugata Mitra, de a-i stimula pe copii să învețe singuri, valorificând calculatorul ca resursă de căutare. Nu la cercetările lui Sugata Mitra, aclamate de unii, contestate de alții, se va raporta filmul și nu o voi face nici eu, ci la credința unui profesor că există căi.  Și Sergio Juárez Correa crede că există, îl capacitează să creadă și pe directorul Chucho cel blazat, supus sistemului, abandonat în propria neputință de ani întregi, dar, mai ales, îi face pe copii să creadă.

Când arăți, însă, unor copii speranța printr-un telescop, dezgropi din sufletele lor o resursă mai puternică decât frica, decât acceptarea, un duh care se poate întoarce împotriva lor, ca o formă a nefericirii absolute. Fiecare profesor care vrea să schimbe ceva știe că schimbarea înseamnă risc, jertfă, dezamăgire, linșaj public, uneori chiar moarte. Și profesorul mexican știe și riscă. Îl va pierde pe Nico, un băiețel care, tentat de priveliștea luminoasă de la capătul telescopului, decide să se smulgă din cartelul drogurilor și este ucis. Cunoașterea nu îl poate apăra, profesorul nu îl poate salva așa cum i-a promis. O va pierde pe Lupe, care, deși visează să studieze Dreptul, va trebui să abandoneze școala, pentru a-și crește frații mai mici. Dar o va salva pe Paloma, care va continua studiile, apoi, în timp, și pe alți copii al căror destin a fost mai îngăduitor.

Școala elementară „Jose Urbina Lopez” din Matamoros, Mexic, poate fi orice școală de pe pământ. În orice școală, indiferent de mediul ei social, există blazare și există speranță. În orice școală sunt copii care fac, din resturi, un telescop prin care își contemplă lumea visată și alții care se tem să privească spre necunoscut, există profesori gata să transforme clasa într-un ocean și băncile în bărci răsturnate de valuri, pentru a-i determina pe copii să gândească, să caute soluții, să facă legături, să se bucure de ceea ce descoperă. Și profesori care nu mai cred nici ei într-un vis, care se lasă doborâți, care abdică de la menirea lor fundamentală și se izolează în rutine, se ascund în spatele unor clișee, acceptă doar ceea ce “se cere”.

Ce similarități putem identifica? Teste PISA, al căror mesaj îl sfidăm constant, pretextând că ele nu evaluează ce știu copiii, argumentul olimpicilor, ignorând ponderea lor minusculă în marele panou al eșecului, tendința de a merge cu valul sistemului, justificând totul printr-o ridicare din umeri, dosarele care măsoară performanța în hârtii, fuga de date reale, extrase din realitatea școlii, problema reală și acută a literației, dosită sub programa școlară, predarea și nu învățarea, lucrul colaborativ al profesorilor doar la nivel declarativ, foarte rar în fapt, neîncrederea că putem construi un telescop, că le putem arăta copiilor un vis și că el s-ar putea îndeplini, chiar și atunci când trebuie să înotăm printre valurile sistemului.

Care e efectul unui film precum „Radical”? Te face să te întorci în clasă după fiecare oră, să crezi și să speri.