Să visezi că ești un tigru alb, dar să înveți că ești om

Romanul Tigrul alb este pe lista mea pentru anul care începe, ca urmare a recomandării unei prietene care, la rândul ei, preluase recomandarea de la campionul David Popovici. Lui David Popovici i-o recomandase mama și, din șirul acesta de recomandări, cartea rămâne o promisiune. Nu am citit-o încă. Dar am văzut filmul, adică am experimentat o situație pe care o corectez mereu la elevii mei și pe care nici în cazul meu nu o voi lăsa necorectată. Acum, însă, citesc filmul, construind din proiecțiile lui ipotezele unor sensuri pe care le voi definitiva în lectură.

Filmul ecranizează romanul lui Aravind Adiga, un tânăr scriitor și jurnalist indian, câștigător al premiului Booker, educat în Australia, apoi în Statele Unite, dar cunoscător al Indiei în care trăiește, o Indie a întunericului și o Indie a luminii. Filmul lui Ramin Bahrani, considerat la începutul anilor 2000  noul regizor al deceniului, a apărut în 2021 și evocă o Indie vie, în care lumina și întunericul se suprapun minunat în povestea lui Balram, un tânăr căruia îi dă viață pe ecran Adarsh Gourav Bhagavatula, un actor de doar 30 de ani.

Contextul narativ e credibil, în 2005 primul ministru chinez Wen Jiabao vizitează India, iar Balram îi scrie o serie de scrisori, istorisindu-și povestea de viață. Este acum antreprenor, are o companie de taxiuri, își tratează șoferii ca pe niște angajați, nu ca pe niște servitori și crede că e liber, că a evadat din coteț. A comis o crimă pe care o consideră un act de antreprenoriat. Dar povestea nu confirmă libertatea, ci doar schimbarea taberei, căci omul rămâne prizonierul deciziilor sale, al amintirilor, al propriei identități mistificate și, deși se crede tigru alb, e în continuare în cușcă. Dacă ne-ați deschide craniile maronii și ați privi în ele cu lanterna, îi scrie el primului ministru, ați vedea înăuntru idei înțelese pe jumătate, corecte pe jumătate, amestecate, dar devenite principii de viață. Căci lecțiile vieții și ale străzii nu sunt destul, nici măcar pentru cineva care vrea și poate să învețe.

Balram s-a născut într-un sat sărac, într-o familie săracă, dar, spre deosebire de ai săi, învață să își seteze obiective și să conștientizeze repere de cunoaștere. În lumea lui, cel mai bun trai îl are bivolul, iar visul băiatului este să fie servitor. La școală, e singurul care știe să citească și un inspector îi promite că îi va da o bursă și îl va trimite la o școală bună, îndemnându-l să se creadă un tigru alb, animal care se naște o dată într-o generație. Bursa nu mai vine, dar copilului îi rămâne încurajarea, așa că reușește să devină șoferul unui stăpân bogat, instruit în America. Astfel, cunoaște și India luminii, se mută mai întâi în orașul apropiat, apoi în Delhi, învață să mintă, să lingușească, să amenințe, își reprimă în mod voluntar tentația de a fi bun, descoperă, observă, planifică și analizează. Descoperă lumea ca pe o infinitate de cotețe din care cocoșii ies doar pentru a fi sacrificați și își propune să se împotrivească. Are revelații fundamentale despre alcătuirea societății, dincolo de caste, înțelege mecanismele corupției și le asimilează, valorifică fiecare situație pentru a învăța. Poate că cea mai dramatică întrebare a filmului este una retorică, adresată tatălui care a trăit și a murit ca o slugă: Tată, de ce m-ai crescut ca pe un animal?

Când soția stăpânului face un accident, Balram acceptă să își asume integral vina, fără să conștientizeze măcar că ar fi putut face o alegere, că ar fi putut să se opună sau să profite, pentru a obține un câștig. Momentul în care înțelege că sacrificiul său e fără valoare îl transformă. Gândul că un servitor nu e nimic fără un stăpân schimbă perspectiva asupra lumii lui. Stimulează slăbiciunile stăpânului, îl fură, îl manipulează, apoi, în final, îi ucide și îi păstrează numele (pe care chiar stăpânul, în bătaie de joc, îi spusese cândva că, dacă îi place, poate să îl păstreze). Nu va fi niciodată prins, pentru că seamănă cu jumătate dintre indieni, pentru că nimeni nu simte lipsa unui om care nu înseamnă nimic pentru ceilalți, pentru că mecanismele răului pun gratii în jurul vieții și pentru că doar destinul decide din ce parte privești gratiile.

Ultima scrisoare esențializează învățătura la care ajunge Balram: cei născuți în lumină, ca stăpânul Ashok, pot alege să fie buni, cei născuți în întuneric nu au de ales. În singura zi liberă pe care o primește de la stăpân, Balram merge la Grădina Zoologică să vadă tigrul alb. Privindu-l, în cușcă, își dă seama că fiecare om poate fi un tigru alb și că încetezi să fii sclav în clipa în care înțelegi ce e frumos pe lumea asta. Din păcate, Balram nu va înțelege nciodată și ce e bine pe lumea asta, pentru că Binele are nevoie de propriile repere. Iar lumea în mijlocul căreia el se transformă îl privează de aceste repere. Și doar dorința lui de a se elibera nu  îl poate salva cu adevărat. Poate că doar nepotul pe care îl va lua pe lângă sine și pe care îl educă, arătându-i că ai dreptul să fii bun cu tine în fiecare zi, va deveni cu adevărat liber.

Înainte de a-și ucide stăpânul, Balram îi spune acestuia o poveste cu tâlc. Un brahman viclean vrea să îl înșele pe Buddha și îl întreabă dacă se consideră om sau zeu. Buddha îi răspunde că nu e nici una, nici alta, e doar unul care s-a trezit, când ceilalți încă dorm. Aș lăsa tot tâlcul pedagogic al filmului în această poveste. Înainte de a le da speranțe celor pe care îi formăm, trebuie să îi trezim. Nu e rău să îi facem pe copii să se viseze tigri albi, dar mai întâi trebuie să îi facem să învețe că sunt oameni.