Cuvinte și sensuri

Uneori, se întâmplă să ajungem către sensurile pe care le căutăm pe căi întâmplătoare, ieșite la iveală din hățișurile hazardului, precum o potecă înierbată care ți se descoperă pe neașteptate din rătăcirea unei țesături de crengi. Uneori, căutând sensurile, ne lăsăm dominați de cuvinte goale, seci, care zornăie pe lângă urechi ca niște carcase de fruct lemnos în care s-a atrofiat miezul. Uneori, însă, e destul să te lași dus de jocul întâmplării, pentru a ajunge acolo unde dai de un capăt de înțeles. Și jocul întâmplării poate fi, uneori, o carte.

În cazul meu, Cabaretul cuvintelor, un volum pe care Matei Vișniec, autorul său, îl subintitulează Exerciții de muzicalitate pură pentru actorii debutanți. Un dicționar care se lasă construit de cititorul pe care autorul îl provoacă, purtându-l printre istorii semantice, căci „fiecare cuvânt are o poveste, o istorie, vine dintr-o întâlnire a culturilor şi dintr-un efort dramatic al omului de a se apropia de adevăr”.Cuvântul eu, insuportabil, pentru că nu vorbește nicio limbă, cuvântul noi, dotat cu o imensă capacitate de securizare, decent, incapabil să iasă gol-goluț în stradă, așa cum nu ar face egoistul eu, cuvântul excelență, mereu prețuit, deși nu l-a văzut nimeni, niciodată,  nu, care, fără a avea nimic decisiv în el însuși, e pus în lumină negativă de catastrofala lui căsătorie cu da, a fi, fiind, a ființa, ființare, corabie, poveste, o lume de cuvinte în căutare de sens.Și, între ele, cuvântul școală, un cuvânt încăpățânat, ne atenționează autorul, un cuvânt care nu are dreptul să se plângă sau să se lase pe tânjală. Ține la tăvăleală, se trezește cu zâmbetul pe buze și nu are voie să îmbătrânească. Care nu se poate juca în curtea școlii cu oricine, în niciun caz cu lene sau ignoranță, dar care trebuie să se vadă dimineața, la prânz și seara cu mai nobilele cuvinte: viitor, speranță sau memorie.

 În dicționarul meu subiectiv, cuvântul școală e la fel de încăpățânat. Insistă să se închidă într-o carapace opacă, petrecând mult timp alături de invizibilul excelență. Cum e neconvingător prin absență, acest tovarăș lexical e înlocuit adesea prin cuvântul rezultate, care e mult mai vizibil, e grațios, are inflexiuni de carton lucios, se strecoară suav printre celelalte cuvinte, are talentul de a umple golurile lăsate de cuvintele pe care le strivește sub măreția lui, mai măruntele și modestele învățare, morală, comunitate, asumare. Chiar cuvântul progres e exilat, căci ar umbri măreția lui rezultate, ar genera întrebări, un cuvânt disident, incompatibil cu  anturajul elegant al școlii.

Este școala, în fond, un univers de cuvinte sau de sensuri? Orice școală se definește, în documentele ei manageriale, printr-o viziune și o misiune. O școală, de pildă,  își propune să fie un pilon al învățământului, cu misiunea de a inspira și susține elevii să devină cetățeni activi și responsabili, printr-o educație de calitate, adaptată cerințelor actuale ale societății, căci asigură un cadru educațional democratic, bazat pe spiritul de echipă, profesionalism, interculturalitate și capacitatea de adaptare la realitățile mereu în schimbare, învățând împreună și promovând dezvoltarea durabilă. Cuvintele sună convingător, ar trece de orice evaluare externă (poate e bine să ne întrebăm dacă și într-o asemenea evaluare se caută cuvinte sau sensuri), dar sensurile lor sunt pline, roditoare, vii? Spiritul de echipă e un cuvânt glamuros, strălucește, eclipsează. Dar echipa există?Sau doar spiritul ei bântuind pe holurile școlii, shakespearian, ca o fantomă care își caută locul? Învățarea împreună e o altă sintagmă cu sonorități de imn, înălțătoare, dar împreună cu ce sens se încarcă: al spațiului în care existăm, al timpului în care clădim o comunitate sau al duratei în care unii sunt mai împreună decât alții, anulând orice sens al cuvântului schilodit? Lucrul colaborativ al profesorilor s-ar integra în carcasa poleită a cuvântului împreună și i-ar da sens? Dar comunitatea părinților întră în sensul definitoriu al unei organizații școlare? Chiar dacă, de multe ori, acest împreună e antagonic?Noi, profesorii, și ei, părinții, într-o încleștare surdă din care nimeni nu iese învingător. Cât despre elevi, cât de împreună suntem în învățare, dacă punem între noi, profesorii, și ei bariera descurajantă a cuvântului evaluare. O evaluare care ne desparte, nu ne construiește cercul continuu al învățării. Și despre acesta ar fi multe de spus.

Nici eu nu îmi propun să aflu răspunsuri, poate că nici nu există. Completez doar un dicționar subiectiv și îl dau mai departe, cui îl dorește. Fiecare cuvânt e o poveste și tot o poveste e o întâlnire între două cuvinte, de aceea, când se întâlnesc două cuvinte, se întâlnesc, de fapt trei povești, ne mai spune autorul Cabaretului cuvintelor, care ne îndeamnă:„Luaţi cu dumneavoastră această carte când plecaţi în vreo călătorie în timp sau spre sine, când luaţi trăsura, trenul sau aeroplanul, când traversaţi frontiere exterioare sau interioare: arătaţi această carte la toate ghişeele unde stă omul la coadă pentru a înţelege ceva despre cuvintele care îl locuiesc şi veţi fi primiţi în lumea lor gratuit.”

Eu nu vă îndemn decât atât: să ne imaginăm întâlnirea dintre cuvântul școală și cuvântul copil. Este între ele o poveste?