Dragul meu Stat român, spune drept !

Sunt un om obișnuit să respecte legea. Nu vreau nimic din bunul altuia, ofer ce pot de la mine, îmi fac onest meseria și, deși sunt plătită prost, nu mă număr printre cei care își condiționează calitatea muncii de cât primesc pentru ea, pentru că, în mintea mea, beneficiarii muncii mele nu sunt, în mod direct, cei care mă plătesc. Mai concret, sunt plătită de Statul român, adică de o instanță abstractă, atât de abstractă, încât nu te poți supăra pe ea, nu o poți certa, nu îi poți cere nimic. Dar cei care beneficiază de ceea ce știu să fac sunt ființe foarte reale, concrete, cu nume diferite, cu potențialuri diferite, cu interese diferite, cu obișnuințe diferite preluate din familie, din societate, și pentru fiecare mă simt datoare să fac tot ce pot. Nu doar să le predau o lecție de comunicare sau de literatură, ci să îi văd, să îi îndrum, să le șterg lacrimile când plâng pe umărul meu, să îi sprijin când cad, să îi împing de la spate când au nevoie de un imbold. Și nu doar pentru ei sunt acolo, ci și pentru părinții lor, uneori dezorientați, alteori speriați, de multe ori înstrăinați. Și munca mea se desfășoară când e nevoie, nu am un program, nu pun niciodată cartonașul cu ÎNCHIS, dacă în geamul inimii mele bate cineva.

Predau Limba și literatura română, adică o disciplină la care copiii dau examene și evaluări în clasa a IV-a, în clasa a VI-a, în clasa a VIII-a, în clasa a XII-a. Și pentru care părinții, speriați de sistemul din ce în ce mai șubred, plătesc meditații, chiar și atunci când copilul nu are nevoie de ele. Și e o disciplină care înscrie sau nu o școală în topuri de onoare, căci statisticile se fac pe munca profesorilor care predau discipline de examen. Disciplina mea e la toate examenele, prin urmare am pe umeri și povara aceasta: dincolo de fiecare copil e școala, care trebuie să fie la loc de cinste, cu note mari, cu premii, cu poziții fruntașe în rapoarte. Pentru asta fac ore în plus, toate neplătite, pentru că așa vreau, așa simt, pentru că disciplina mea, nu?, e prima la catalog și, ca o disciplină subțire, cu cheltuială se ține. Mai mult, organizez simulări, corectez teste, teze, lucrări, citesc mereu ca să pot recomanda copiilor texte noi, căci literatura nu e statică, e vie (și literatura e scumpă, o cumpăr, uneori cu banii de pâine), dar eu trebuie să fiu în ritmul ei, încurajez copiii să participe la concursuri și pentru asta e alt timp, altă muncă. Nu e niciodată destul ce știu (plus că trebuie să am credite, așa ne evaluează pe noi, profesorii, Statul român), așa că plătesc și cursuri, din buzunar, că de unde altfel? Unele mă împlinesc, de multe ori mă uit însă la hârtia scumpă pe care am primit-o și aș vrea să calculez cât am investit eu în Statul român, dar renunț. Și consider că tot ce am cumpărat, în rate, ca orice profesor, un laptop, un telefon, o tabletă grafică, abonament la internet, abonamente la platforme educative, cursuri de formare sunt investiții în mine, fiindcă pe Stat nu îl prea interesează soarta mea.

Într-o școală nu prea se vede când elevii pleacă acasă de la vreo oră, nici părinții nu se prea supără, copiii sunt oricum prea încărcați, dar să nu fie de la o disciplină de examen, că acolo arde, nu ne putem permite. În clasele a VIII-a și a XII-a chiar ar fi bine, se spune, să facă elevii numai disciplinele de examen, limba română, de pildă, mult mai mult, deși salariul meu e același cu al colegilor de alte discipline. Și fac tot ce trebuie pentru copii, fiindcă aceasta este menirea mea. Iar Statul, în abstracțiunea lui, se simte liniștit și nu se întreabă dacă mai pot, dacă mă descurc, dacă am și eu nevoie de la el de mai mult.

Același Stat pe care l-am simțit indiferent atâția ani, însă, mi-a deschis ochii asupra a ceea ce nu știam că sunt: un mic infractor. Meditez amar, adânc, revoltată de ceva vreme, dar trebuie să admit că există un adevăr pe care părinții îl simt, copiii îl știu, profesorii îl șoptesc și pe care nu pot să nu îl accept: sumele din meditații intră, fără niciun dubiu, la categoria evaziunii fiscale, dacă aceste meditații devin o afacere. Sunt indignată și eu de poveștile despre grupele de copii îngrămădiți în vreo sufragerie, mă revoltă până la lacrimi alte povești despre presiunea pe care o fac unii profesori asupra elevilor lor, ca să le vină la meditații, trăiesc o revoltă uimită când aud că sunt unii care își cumpără mai multe case din meditații. Mă despart de asemenea formule, nu le accept, nu le susțin. Dincolo de povești, însă, nu mi s-a întâmplat să și cunosc direct asemenea oameni (despre care cred sincer că nu sunt prea mulți), spre norocul meu, iar, spre nenorocul meu, nu am reușit să mă îmbogățesc din meditații. Ca și foarte mulți alți colegi care au supraviețuit, muncind dublu. Cel mult, am adunat într-o pușculiță de o vacanță de șapte zile. O meditație înseamnă efort, pregătire suplimentară, oboseală, timp răpit de la ai tăi, și nu le ceri, ți se cer de către oameni apropiați, prieteni, rude, uneori plătite, de multe ori nu, fiindcă între oameni nu totul se vinde și se cumpără. Nu de către elevii tăi de la clasă, căci pentru aceia oferi, oricum, fără să aștepți nimic. Sunt ai tăi! Iată, deci, iubite Stat: am dat meditații și uneori am primit și bani pentru ele. Cu banii aceștia am fost la piață, unde nu am primit bon, am cumpărat ouă sau brânză de la un gospodar și nu i-am cerut chitanță, am plătit un vecin să mă ajute să tai iarba, dar omul nu are casă de marcat, am mers cu taxiul fără să primesc bon sau cu maxi, fără să mi se dea bilet, am cumpărat câte un buchet de flori vreunui  doctor, vreunui funcționar de la un ghișeu, am cumpărat cărți de sfârșit de an și coronițe elevilor mei (căci să știi, dragul meu Stat, nu ne-ai dat niciodată bani pentru asta!) și alte mărunte fărădelegi de care acum devin pe deplin conștientă.

Așa că nu mai vreau să îngroș rândurile nebănuite ale celor care fac evaziune fiscală în țara asta, de la tăietorii de păduri, pentru care nu există soluții, până la vânzătorii clandestini de țigări pe care eu îi văd zilnic, în drum spre școală, dar tu, Statule, nu îi vezi. De aceea, am citit cuminte ghidul pe care l-ai conceput special pentru mine, ca să intru în rândul celor pe deplin cinstiți. Văd că trebuie să completez niște hârtii. Nicio problemă, la câte hârtii completăm noi, profesorii, unele în plus nici nu contează. Trebuie să îmi cumpăr o casă de marcat, ca să dau copilului care vine la meditații un bon. Până acum le dădeam bomboane, prăjituri, câteodată ceva de mâncare, cărți, fișe, auxiliare, dar le dau și bon, dacă trebuie. Doar că bonul va transforma relația noastră de învățare împreună în una comercială. Eu vând și ei cumpără și în învățare lucrurile nu stau întotdeauna așa.

Voi investi bani, timp, energie, în casă de marcat, contabil, facturi și chitanțe sau am de ales să închid ușa mea tuturor celor care mă roagă să îi ajut. Că presupun că dacă lucrez pe degeaba nu e nicio problemă pentru tine…

Dacă un profesor ar avea un salariu decent, nu ar trebui să dea meditații. O dată pentru că fiecare ar trebuie să își facă meseria la școală, unde este plătit, și tu, Statule, ar trebui să verifici dacă asta se întâmplă cu adevărat, să plătești diferențiat, nu să te mulțumești să închizi ochii și să dregi lucrurile din statistici, a doua oară pentru că fiecare profesor care cade istovit seara pe pernă și-ar dori să aibă mai mult timp pentru sine și pentru familia lui. Categoric, nu accept evaziunea de niciun fel, îmi doresc un stat corect, în care să mă bucur de respect, de recunoașterea muncii mele, în care să ofer elevilor mei un model, prin tot ce fac. Vreau ca banii pe care îi plătesc eu prin impozite cinstite să îi gestionezi tu, Statul meu, corect, să îi regăsesc în serviciile din spitale, în pensie, în șosele. Eu voi face ce mi-ai cerut, Stat român. Tu vei face ce te-ai angajat să faci, prin lege, să dai educației procentul promis și să mă plătești așa cum merit? Spune drept!