O ceapă, o poveste (răs)tălmăcită și câteva întrebări

Una dintre cele mai frumoase povești despre importanța unui feedback onest, atunci când vrei să construiești pe comunicarea cu alții, ne-o oferă scriitorul Khaled Hosseini, în romanul Vânătorii de zmeie. Doi copii, unul paștun, bogat, stăpânul, altul hazara, sărac, servitorul, nu sunt împiedicați de originile lor și de statutul social să lege o prietenie profundă și autentică. Amir se visează scriitor, Hassan nu știe să scrie și să citească, așa că stăpânul îi citește adeseori servitorului său povești. Într-o zi, prefăcându-se că citește, inventează o poveste nouă, iar neștiutorul de carte îi mărturisește că e cea mai frumoasă poveste auzită până atunci. Încurajat, Amir îndrăznește să scrie o poveste și, chiar în noaptea aceea, îl trezește pe Hassan să i-o citească. Povestea era despre un om care găsește o cană fermecată și constată că, dacă varsă în ea lacrimi, acestea se prefac în perle. Dorind să plângă, din lăcomie, omul își ucide soția și sfârșește, îndurerat, pe o grămadă de perle, ținând în brațe trupul ființei iubite. Hassan, ascultând,  zugrăvește toate emoțiile narațiunii, o filtrează deplin în ființa sa, iar la final, exclamă entuziast:

”-Într-o bună zi, Inshallah, vei ajunge un mare scriitor! [….] Apoi a făcut o scurtă pauză, de parcă avea de gând să mai spună ceva.A cumpănit bine cuvintele și și-a dres vocea.

-Păi, dacă îmi dai voie să te întreb, a spus el, de ce și-a omorât bărbatul nevasta? De fapt, de ce trebuia să se simtă trist ca să verse lacrimi? Nu putea să folosească o ceapă?”

 Lecția despre fragilitatea unui fir narativ, care face ca o poveste să nu convingă, deși generează emoție de moment, ar putea servi și altor povești, care, an de an, construiesc sistemul nostru de educație, pe comunicarea (aproape) inexistentă între cel care așteaptă validare și cel care o oferă. Dacă mutăm datele ei în povestea examenului de Titularizare? Care e logica lui narativă? Școala are nevoie de profesori buni care, la rândul lor, să formeze absolvenți buni, care, la rândul lor, să intre în sistem ca profesori, care să poată evalua, forma, valida alți absolvenți, într-un cerc ce are nevoie de puncte clare de reper, pentru a nu deveni vicios. Punctele acestui cerc în continuă mișcare ar trebui legate printr-un feedback continuu, constructiv, care să facă sistemul să funcționeze eficient. Abolind, însă, logica oricărui examen-concurs, Titularizarea impune o limită de promovare, nota 7, dar nu oferă și recompensa, postul ocupabil în ordinea descrescătoare a rezultatelor, de aceea nu are miză și falsifică, în cel mai evident mod, ideea de pregătire și de performanță profesională validată. Ce validare profesională are un concurent care ia notă maximă, dar rămâne cu același statut, de suplinitor, urmând să dea din nou și din nou, până la epuizare, același examen, ca un Sisif purtându-și greutatea într-un urcuș fără orizont. Mai mult? Cu ce impresie de sine, cu ce tonus moral își va începe un asemenea profesor activitatea la clasă, cu ce speranțe și cu ce motivație? Cred că e firesc să ne punem aceste întrebări în prag de nou an școlar.

O altă idee necesară în logica narativă a poveștii o oferă cartea Profesorul eficient, a lui Thomas Gordon și Noel Burch, anume aceea că fereastra comportamentală a unui profesor e configurată de o graniță mobilă, a cărei alunecare pe axa exigenței, de pildă, e determinată, între altele,  de schimbările interioare (care țin de profesor), dar și de modificările de situație sau de mediu. În ce măsură, mă întreb, putem privi prin această fereastră comportamentală, punând în ecuația analizei și impactul unui examen profesional, mai ales al unuia de calibrul Titularizării? Și cum putem pune în relație linșajul mediatic al categoriei profesionale, după afișarea rezultatelor, cu eficiența așteptată, în condițiile în care “evaluatorul” este un sistem care îi trimite pe acești candidați în școli, cerându-le să fie totuși profesori, indiferent de felul în care acest factor modelator – examenul – le afectează stima de sine, încrederea în ceea ce pot face și determină felul în care sunt priviți în comunitatea lor școlară, de către colegi, elevi și părinți.

Și pentru ca ecuația să pună în raport de egalitate eficiența profesorului cu examenul care o confirmă, ar trebui să includem și un feedback, o extragere de sens care, în realitatea Titularizării, poate că ar fi necesară. Orice examen este o formă de evaluare, menită să măsoare competențe, abilități, iar particularizarea sa, în formula unui concurs, adaugă sensului ideea de ierarhie, dar și de recompensă, pentru că locurile pentru care se concurează pot fi ocupate doar în ordinea mediilor. Mai mult decât atât, un examen validează o treaptă de formare, iar promovarea lui, definită printr-o linie pe scara notelor, anulează orice întoarcere la treapta anterioară examinării. În sinteză, dacă limita promovării unui examen este 7 și ai trecut peste aceasta, examenul e promovat și îți certifică poziționarea pe o altă treaptă de formare, tangibilă printr-un alt examen, într-un alt timp, în viitor.

Din păcate, Concursul național pentru ocuparea posturilor didactice nu ne propune numai tragedia celor de 10 rămași fără post, ci și tragedia notelor mai mici, al căror ecou se întoarce la posesorii lor ca o pedeapsă, frustrare, umilire, ironie, eșec, dar nu ca un feedback. Ce răspunsuri vedem că dă acest examen participanților săi? Statistic, 23.850 de lucrări,11.884 evaluate cu note peste 7, 127 de note de 10, dar, dincolo de statistică, oameni care se întorc la clase sau rămân să mai aștepte, fără a primi vreun feedback pe lângă nota obținută la probă, contestată ori nu. Totuși, candidații își pot vedea lucrarea, așa cum au dat-o, fără corecturi explicite, fără borderoul de notare, fără vreun dialog cu un evaluator, într-un cuvânt, fără feedback. O procedură care motivează transparența, dar care confirmă neputința unui dialog atât de necesar între evaluator și evaluat. Pentru că evaluatul devine, în mai puțin de o lună, evaluatorul altora.

Ce ne rămâne în urma acestui examen? O trecătoare zvârcolire publică, o decredibilizare a școlii, mari frustrări ale candidaților, o repede distribuire a acestora pe posturi, indiferent de note, după cum le e norocul, sau o pierdere definitivă pentru sistem, niciun impact asupra evoluției lor, care va sta sub semnul aceluiași mare hazard al Titularizării viitoare, nimic de analizat, nimic de remediat, nimic de construit. Doar o emoție generală și lacrimi estivale vărsate asupra Școlii, ucise puțin și în vara aceasta. Dacă vrem doar emoție, să-l ascultăm pe Hassan, cepe sunt pe toate drumurile. Dacă vrem eficiență, schimbare, calitate, atunci cred că trebuie să acceptăm că firul narativ al acestui examen e foarte șubred și că avem nevoie de un sistem care, de la vârful lui începând, impune o cultură a feedbackului.