Cine vrea să fie Iuda?

Amos Oz a trăit și a murit în așteptarea păcii, a unei păci care se lasă astăzi tot mai așteptată. Am citit romanul său, Iuda, cu speranțele unui cititor care nu știe prea multe despre spațiul cultural și politic al întâmplărilor, dar e pregătit să afle. Și am citit acest roman cu dese pauze de căutare, căci situațiile istorice, referințele culturale, construcțiile intertextuale te obligă să cauți. Nu știu mai multe, după ce am citit ultima pagină, dar știu ce nu știu, și asta e cu adevărat important. Nu am rămas cu răspunsuri, ci cu întrebări, or asta e tocmai ceea ce caut la o carte. Cea mai mare așteptare de cititor, aceea de a deveni părtaș la emoție și la neliniște, romanul Iuda mi-a satisfăcut-o pe deplin. Ca și așteptarea de a găsi într-o carte frumusețea omenescului mărunt, singura care poate salva lumea de urâțenia neomenescului.

Iuda nu e o carte despre Iuda, ci despre dilemele pe care le-a lăsat în urma sa, veacuri întregi. E o poveste despre ultimele zile de iarnă ale anulu 1959 și despre primele zile ale anului 1960, o poveste încărcată de erori, pasiuni și dezamăgiri, așa cum se definește naratorial încă din primele rânduri. Un prim nivel al diegezei este cel al studentului Shmuel Asch, dezamăgit în dragoste, nesigur în cunoaștere, dominat de astm și de neputințele acestei boli (pe care o cunosc așa de bine), decis să fugă din calea vieții și care intră, fără să știe, într-o viață mult mai profundă care este istoria. Abandonând studiul său despre Isus prin ochii evreilor, după ce e părăsit de iubită, Shmuel se angajează în locuința lui Ghershom Wald și a Ataliei Abarbanel, socru și noră, izolați într-o casă vegheată de un smochin bătrân, pe al cărei frontispiciu era scris Se va ridica în Sion mântuitorul Ierusalimului zilelor noastre, Amin 5674 (1914). Aci îi găsește, printre umbrele amintirilor, pe Misha, fiul lui Wald și soțul Ataliei, ucis în 1948 în luptele de la Bab El-Wad, din Războiul pentru Ierusalim, dar și pe Shaltiel Abarbanel, tatăl Ataliei, inițial aliat, apoi oponent al lui David Ben Gurion, considerat prieten al arabilor, implicit trădător al cauzei sioniste.

Cel de-al doilea nivel este cel mitic, al poveștii biblice, spre care Shmuel se întoarce necontenit, dezvăluindu-i sensurile încă nelămurite, dar imersate continuu în istoria recentă sau contemporană, unde condiția lui Iuda este retrăită și de alții, precum Shaltiel Abarbanel. Povestea biblică e construită din întrebări. De ce Isus, ieșind din Beit Haieni, blestemă un smochin fără rod (potrivit Evangheliei după Marcu), în loc să îl binecuvânteze să rodească, știind bine că niciun smochin nu rodește înainte de Pesah? De ce, deși Isus și toți ucenicii săi erau evrei, singurul asociat imaginii evreului rămâne în istorie Iuda? De ce Iuda, care era cel mai bogat dintre ucenici, a vândut pe  Domnul pentru 30 de talanți, care, la vremea aceea, nu însemnau decât valoarea unui sclav modest? De ce sărutul lui e mai aspru judecat decât lepădarea lui Petru? De ce cuvintele rostite pe cruce – Eli Eli lama sabakhtani – stârnesc în conștiința lui Iuda un spulber definitiv și decizia morții? De ce dragostea e doar ura cu semnul minus? În fine, de ce pacea nu e posibilă, deși valoarea ei este esența umanității și de ce, în numele păcii, de milenii se poartă războaie?

Nu am coborât în lectură și nici nu aș îndrăzni să o fac, spre subtilitățile teologice pe care nu le cunosc îndeajuns, ci doar spre omenescul unei povești din care pot extrage sensuri care să ne explice propriile realități. Care încep, poate, cu înțelegerea judecății lui Iuda, a cărui voce e lăsată să răzbată din câteva pagini dramatice: „Eu am bătut fiecare cui în carnea lui. Eu am făcut să curgă fiecare picătură din sângele lui pur. El ştiuse de la început până unde merge puterea lui, dar eu n-am ştiut. Eu am crezut în el mai mult decât a crezut el însuşi. Eu l-am împins să promită (…) mântuirea.” Amos Oz nu îmi pare a analiza dogme, nu cred că se dorește un exeget al scrierilor evanghelice, ci un analist al sufletelor omenești, în al căror abis caută esența luminii. Perspectiva etică, istorică și politică asupra conceptului de trădare este darul acestei cărți. Căci trădarea nu e definită de cel care o comite, ci de cei care nu îi înțeleg sensul. Trădarea e o creație a mulțimii, nu a celui singur în lumea credințelor lui. Trădarea poate însemna și izolarea în principii, în dezacord cu cei din jur, izolați, la rândul lor, în fanatismul acțiunii colective. Trădarea este linia de demarcație dintre pace și război, dintre Bine și Rău, dintre lumină și întuneric, o frontieră a umanității care ne poate duce într-o parte sau în cealaltă.

În fine, există și un al treilea nivel al poveștii, acela al iubirii fără patimă. O iubire stinsă, pentru că nu se poate împlini în lumea reală, dar aprinsă lăuntric, așa cum sunt toate iubirile neîmplinite. Luminoasă și caldă, o iubire a întrebărilor, nu a răspunsurilor. Amos Oz își lasă cititorul întrebându-se, așa cum o face Shmuel Asch, după ce caută zadarnic un fruct, într-un smochin pipernicit, de lângă un zid din Beer Sheva. Condiția interogatorie a ființei este darul pe care cititorul îl primește prin această poveste, așa cum Shmuel a primit darul unei ierni de întrebări de la Misha Wald, care a murit sângerând printre stâncile deșertului pentru o idee, sau de la Shaltiel Abarbanel, care a trăit sângerând pentru o convingere, o iarnă pentru care e recunoscător, dar pe care știe că a risipit-o. Un dar care merită păstrat, așa cum își păstrează orice smochin fructul lăuntric, pentru a-l oferi, fără greș,  după sărbătoarea de Pesah, drumețului înfometat.