Lecția pietrelor sau „Provocarea Ierusalimului” în lectură didactică

Ecourile acestui Filit s-au stins deja, dar emoțiile lui încă se sedimentează, ca niște frunze de toamnă, moarte, dar totuși vii, descompuse, dar strălucitoare și calde. E momentul în care fiecare păstrează din acest festival ceea ce i se potrivește, evenimente, stări, idei, ca pe niște semințe roditoare din trupul unui fruct care putrezește încet sub căldurile toamnei târzii. Multe sunt și semințele noastre, ale elevilor pe care i-am însoțit sau îndrumat pe cărările literaturii coborâte în stradă și ale mele, profesor și cititor, dar dintre acestea voi sădi astăzi doar una: sămânța firescului, pentru că florile ei sunt tot mai rare și pentru că tocmai firescul ne lipsește în toate încrâncenările noastre zilnice.

Din ce am cules firescul zilelor filitiene? Mai întâi din aer. Orașul mi-a părut, în neașteptata lui vară indiană, mai omenesc, indiferent de vârstele lor, oamenii adunați seara, târziu, pe ulițele pavate din jurul Teatrului Național, erau toți tineri, grupurile trecând alene prin centrul orașului distribuiau discret zâmbete și complicități trecătorilor, fascina un dialog al privirilor, necontenit lângă Casa Filit, Casa Muzeelor, Casa Pogor sau Casa de cultură „Mihai Ursachi”. Apoi, din emoții. Fie că am dialogat în sala noastră de festivități, în întâlnirile Clubului Logos, în sala de clasă, cu cei trimiși să ne aducă esența întâlnirilor Alecart sau ecourile de la Noaptea albă a poeziei, sub cupola Teatrului, în cancelarie, la telefon, pe grupurile de părinți sau pe cele de profesori, dincolo de mesaje, am trăit emoții. Căci dialogul viu dintre scriitor și cititorii săi, chiar și fără cuvinte, generează interes pentru lectură, o emoție în stare continuată, cu siguranță de neoprit. Pentru că Filit înseamnă și ritm. Ritmul nebun de a citi cărțile propuse pentru Juriul liceenilor, a căror circulație, zi-noapte, îi face pe profesori și pe elevi complici la o aventură unică, ritmul autorilor pe care vrei să îi cunoști, să îi descoperi, să îi păstrezi, concretizați într-un raft nou al bibliotecii personale și într-un raft esențial al bibliotecii pe care o ducem cu noi, într-un ungher al memoriei.

Pe acest raft am așezat, îndată ce am avut răgazul, cartea lui Eric-Emmanuel Schmitt, Provocarea Ierusalimului, cu aroma încă puternică a întâlnirii recente cu autorul ei. Trebuie să spun că eram deja o pasionată de scriitorul Eric-Emmanuel Schmitt, de la Copilul lui Noe, Adolf H.Două vieți, Oscar și tanti Roz, Domnul Ibrahim și florile din Coran, Jurnalul unei iubiri pierdute, Elixirul dragostei, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri, dar omul pe care l-am ascultat spunând o poveste m-a fascinat deopotrivă. Iar mărturisirea despre întâlnirea cu Papa Francis, despre conversațiile pe “whatspope” (altă dovadă a firescului salvator), despre Ierusalimul văzut prin ochii călătorului care, fost ateu, s-a descoperit într-o adâncă și fascinantă credință, m-au determinat să citesc acest jurnal pe care Papa Francisc îl numește, în scrisoarea-postfață, o provocare a fraternității omenești. Deși nu are, după mine, dinamismul celorlalte cărți, nici nu ar fi putut, având în vedere construcția și tema, nu mi-a plăcut mai puțin. E un jurnal de călătorie nu doar în spațiu, deși Ierusalimul ni se dezvăluie fascinant, pe măsură ce privitorul decupează segmente din Via Dolorosa sau contemplă orașul arogant de pe Muntele Măslinilor: “Arhitectura adună la un locmonumente evreiești, creștine, musulmane și totuși o paradoxală armonie radiază din această abundență. Disparatul se șterge, de parcă edificiile care se ridică spre cer reușesc, părăsind, solul, să găsească un spațiu al concordiei.” E o călătorie în timp, de refacere a unei istorii, printr-o re-lectură a Evangheliilor, cu dezvăluire de sensuri, unele surprinzătoare, precum durerea dublei morți a lui Lazăr, dragostea lui Iuda și sacrificiul lui, care stă, ca și sacrificiul lui Isus, la originea creștinismului, sau înțelegerea esenței lui Isus, profet, văzut cu ochii tinereții atee, filozof, în accepțiunea doctorandului în filozofie matur, fiul lui Dumnezeu, în credința scriitorului de azi, apropiat de senectute. Și o firească esență: „Ce provocare! Pentru el, să fie. Pentru mine, să-l cred.“.

Cartea propune lecturi variate, din perspective diverse, te provoacă să descoperi, să citești mai mult, să te documentezi, să te întrebi. O idee mi-a dezvăluit și o posibilă lectură pedagogică.: „Piatra reușește ceva ce nu ajung să realizeze oamenii: faptul de a coexista. De ce? Din cauza cărei aberații nu beneficiem și noi de înțelepciunea pietrelor? Ce au învățat ele și ne scapă nouă?Pietrele știu că sunt pietre, făcute dintr-o materie comună, și nu au decât forme de împrumut. Omenirea se încăpățânează să uite asta în ce o privește. În primul rând, ne considerăm absolut diferiți unii de alții, deși suntem cu toții modelați din același lut omenesc.“ Să relativizăm, acesta este îndemnul călătorului prin fascinantul Ierusalim, un oraș pe care și-a propus să îl traveseze, dar de care s-a lăsat, în fond traversat.

Mesajul cărții nu se lasă prins într-o singură notă, tocmai de aceea este, în final o provocare. Dar ceva îmi devine foarte clar. Neputința de a relativiza, de a fraterniza, de a accepta că toate rugăciunile sunt egale în fața lui Dumnezeu, fie că le rostește vocea Papei sau glasul unui pelerin prin Ierusalimul lumii, lecția pietrelor și lecția iubirii încă așteaptă să fie înțelese și descoperite. Trăim războaie mari, cu vărsare de sânge, ori războaie mici, cu risipă de energie, dar uităm adevărata provocare a Ierusalimului, aceea „de a trezi în inima fiecărei ființe omenești dorința de a-l privi pe celălalt ca pe un frate”.

„Dar voi cine ziceți că sunt Eu? “ este întrebarea care organizează firesc întregul conținut ideatic al cărții. Ne-o putem adresa unii altora, o putem auzi prinzând contur în mințile elevilor noștri, poate fi întrebarea de la sfârșitul fiecărei zile sau poate fi pretextul fiecărei călătorii în Ierusalimul propriei ființe. Adică firescul care ne mai poate salva.