IN LOVING MEMORY FOR…

În fiecare experiență a vieții există esențe pe care le preluăm în memoria de scurtă durată, altele pe care le transferăm, cu grijă, în amintire, ca pe niște semințe prețioase, gata de rod, dar și parfumuri volatile, care se pierd în bătaia de aripi a clipei. Pe unele le purtăm cu noi, în secret, altele le împărtășim celor din jur și, cu siguranță, există și esențe amare pe care nu le vom mai lăsa să iasă la iveală, prin cuvânt, niciodată, dar care ne inundă, din când în când, amintindu-ne să ne căutăm rostul în lume. O experiență a vieții sunt și cărțile, unele căzute greu în memorie, altele ridicându-se, ușoare, spre eter, și lăsând în urma lor scântei și miresme. O asemenea carte este și La marginea livezii, a scriitoarei Tracy Chevalier, care a adus, potrivit editorilor, un nou suflu în romanul de atmosferă, dragă mie și pentru Albastru pur, Fata cu cercel de perlă, Un singur fir. Sunt în așteptare și celelalte romane, căci felul în care scriitoarea construiește atmosfera unor spații și timpuri, dând viață unor caractere puternice, fidelizează cititorii, cu siguranță.

Cumpărată la Sibiu, în periplul grăbit prin orașul olimpiadei de anul acesta, și finalizată la Londra, pe o bancă din Bromley, cartea a generat o conjunctură fericită a lucrurilor care ne pot dezvălui sensurile și responsabilitatea amintirii. Există în Londra o tradiție care pune în cooperare administrația locală și cetățenii. Contra unui cost, se poate personaliza o bancă, în amintirea cuiva drag. Banca mea purta inscripția IN LOVING MEMORY OF T. WILTSHIRE, OUR ROCK OF GIBRALTAR. Banca spunea o poveste, mi-am imaginat viața unui om care ține în echilibru două lumi, un reper al familiei lui, am resimțit tristețea, dar și fericirea celor care l-au avut printre ei, m-am bucurat să îl simt alături, ca pe o umbră frumoasă, în timp ce încheiam povestea altui om, Robert Goodenough, o stâncă a Gibraltarului și el, dar al cărui nume rămâne înscripționat în cartea tristă și luminoasă pe care am așezat-o pe bancă, scuturându-i ultimele ecouri.

Romanul La marginea livezii urmărește drumul pe care familia Goodenough și-l croiește în speranța unei vieți mai bune, plecând din Connecticut, unde pamântul familiei nu ajunge tuturor fraților, în căutarea propriului pamânt al făgăduinței. Ajuns într-o mlaștină din  Ohio, James Goodenough plantează o livadă de meri, semnul limpede al intenției colonistului de a rămâne, în ciuda opoziției soției sale, Sadie, căreia mlaștina îi răpește iubirea, copiii, demnitatea și, în final, viața. La marginea acestei livezi de meri de cidru și de meri Golden Pippin, ale căror semințe sunt aduse din Anglia de un strămoș, meri cu gust dulce de ananas, se coase și se destramă viața familiei, așa cum se destramă pătura adusă cu ei de acasă, un simbol al neamului risipit de vremuri și de pasiuni:  „Pătura o luaseră cu ei din Conneticut în urmă cu nouă ani – era nouă pe atunci, terminată în grabă de Sadie și de surorile lui, fiindcă se hotărâseră în pripă să plece în vest. James știa bine pătratele, chiar și la lumina slabă a lămpii. Erau făcute din pânză de la rochii și șorțuri, cearșafuri vechi și alte bulendre ale familiei: o bonetă galbenă și uzată a mamei lui, o fustă albastră care se rupsese, a lui Sadie, pantalonii fratelui Charlie, tot rupți. Întreaga lui familie din Conneticut fusese prinsă acolo în niște cusături rapide, inegale, acum destrămate din loc în loc”.

Acțiunea cărții începe în primăvara anului 1838, în Ohio, și se termină în San Francisco, în anul 1856, construită din perspective narative diferite, din evocări și corespondențe rătăcite între marginile Americii, vreme de 18 de ani. Sadie e distrusă de pasiunea pentru alcool, în care își ascunde spaimele și nefericirile, James e răvășit de pasiunea sa pentru meri, mai puternică decât iubirea pentru ai săi:” Treptat, stând pe buștean, s-a destins așa cum nu reușea niciodată în preajma oamenilor. Îi plăcea să observe transformările pomilor de-a lungul anotimpurilor, cu frunzele desfășurându-se într-un verde tot mai intens, apoi arzând ca flăcările, devenind maro și desprinzându-se. Copacii nu îi răspundeau, nu îl înfruntau cu îndărătnicie, nici nu râdeau de el. Nu se aflau aici ca să-l chinuie; într-adevăr, nu se aflau deloc pentru el. Faptul că James ședea sub ei nu conta în niciun fel, iar pentru asta bărbatul era profund recunoscător”. O voce, fixată într-un text brut, care înșiră gânduri, fără ortografie și fără autocenzură, este cea a lui Sadie, mama nefericită, agresivă, alcoolică, autodistrugătoare, alta este a naratorului, care leagă peticele poveștilor într-un tot. Se adaugă vocea lui Robert, fugit de acasă, și vocea Marthei, rămasă în lumea mlaștinii, în scrisori trimise între Ohio, Wisconsin, Missouri, San Francisco, vreme de 18 de ani. Toate aceste voci narative, în excepționala traducere a Veronicăi D. Niculescu, poartă cititorul în țesătura fragilă a relațiilor de familie, într-o Americă a febrei aurului, într-o atmosferă veridică și captivantă.

După ce, într-un moment fatal, cei doi părinți, James și Sadie, se ucid unul pe altul, cei zece copii ai familiei se despart. Ca niște semințe de Golden Pippin plantate în pământuri străine, căci din zece semințe, opt rodesc mere acre și doar două fructul miraculos care luminează cu auriul lui întunecat singurătatea mlaștinii, cei zece copii se sting în noroiul Lumii Noi, cu excepția lui Robert și a Marthei, deveniți semințele bune ale neamului lor. Personajul principal, Robert, în final Stânca Gibraltarului pentru familia sa, fuge departe de neamul în care s-a născut, cercetează și adună copaci, ca moștenitor al pasiunii tatălui său, trimițând semințele rare în Anglia, unde se definesc, la vremea aceea, marile arhitecturi vegetale de care ne bucurăm în Londra de azi. Cartea este, de fapt, povestea a două lumi. Prima este cea umană, în care zece semințe rodesc, multe strâmb, puține sublim, după o regulă genetică pe care doar educația și autoeducarea o pot corecta. A doua este lumea copacilor, cu ritmurile ei perene, cu frumusețea înmuguririlor, cu miracolul altoirilor, cu aromele, gusturile, culorile pe care le sintetizează în frumusețea creației. Între aceste lumi, Robert descoperă binele din sine:„În călătoriile sale, văzuse multe lucruri care îi pricinuiseră o durere puternică în piept, ca un junghi de tristețe ce-i străpungea inima: preria care se întindea până departe, de n-o cuprindeai cu privirea; un ulm singuratic care făcea ca cerul de dincolo de el să pară de cel mai intens albastru din câte văzuse vreodată; o tornadă rotindu-se deasupra liniei orizontului verde-cenușiu; vârfuri de munți acoperite de zăpadă care păreau că atârnă ca niște triunghiuri albe. Acum vedea încă un asemenea lucru. Doi copaci enormi stăteau de fiecare parte a drumului, o intrare naturală în pădurea din față. Nu erau la fel de înalți ca arborii redwood pe care îi văzuse pe coastă, dar erau mult mai groși – groși la bază cât o colibă. Făceau un om să pară pitic, cu circumferința lor și cu volumul de lemn pe care îl împingeau către cer. (…) Robert n-avea cuvinte pentru starea de minunare, ca un vid, care creștea înăuntrul lui”. În final, își va crește propria fiică și pe fiul Marthei, sora ucisă de cruzimea lumii oamenilor, două semințe pe care le imaginăm roditoare, într-o livadă promisă: „Robert a pipăit în buzunar semințele de Golden Pippin pe care i le adusese Martha. Erau încă acolo. Semințele se pot păstra mult timp. Nu era nevoie decât de un loc potrivit ca să prindă rădăcini. Iar el avea să îl recunoască atunci când o să îl vadă.”

Ce poți face din trunchiul unui copac ? O carte, pe care să așterni o poveste, sau o bancă, pe care să zăbovească uneori, citind o carte, un călător prin lume, dispus să primească în memoria lui amintirea unui om care a fost.