Despre femei care poartă pe umeri lumea și despre șlefuirile lor minunate

„Dacă lansezi cu pricepere o piatră plată peste apă, îi va atinge suprafața de mai multe ori în cădere, la intervale mai lungi sau mai scurte. Acum, cu această imagine în gând, înlocuiți apă cu timp.” Așa începe romanul lui Tracy Chevalier, ”Sticlăreasa”, o poveste care ne poartă în 1486, în Murano, și se încheie în Veneția, în pandemia de COVID, trecând prin crize, războaie, epidemii, drame individuale și colective, vreme de 500 de ani, dar păstrând aceleași personaje, grupate în jurul Orsolei Rosso, fiica unei familii de sticlari, care va duce mai departe, într-o lume în care femeilor le este constant greu, gloria bărbaților familiei sale.

Păstrați metafora în minte, pentru că vom reveni la ea, curând, după ce vă ofer câteva motive pentru a citi această carte. Mai întâi, pentru că ne aduce în dar Veneția, cu parfumurile, dar și cu miasmele ei, cu atât de cunoscutele contraste dintre încremenirea apelor și freamătul viu de pe străzile și din piațetele de piatră, dintre continua amenințare a morții și infinitul triumf al vieții din acest loc unic. Dacă aveți Veneția în memorie, așa cum am avut-o eu, cartea e un itinerar sufletesc, pentru că orașul acesta unic rămâne, inevitabil, în cei care i-au respirat aerul. Dacă nu ați văzut-o încă, lectura e o obligație și o promisiune, pentru că, după ce veți citi romanul, drumul spre Veneția e o continuare firească, sunt convinsă. Veneția are o frumusețe care vine din cicatricile ei. „O perlă are nevoie de nisip ca să fie frumoasă; frumusețea vine de la cicatricea de pe buză, de la strungăreață, de la sprânceana strâmbă.”

Apoi, cartea aceasta este o istorie a forței nevăzute, dar incontestabile a femeii. În jurul Orsolei Rosso sunt multe femei care, din umbra istoriei, au asigurat viața orașului. Maria Barovier, prima sticlăreasă recunoscută ca autoritate a breslei, Elena Barovier, care o învață pe Orsola valoarea simplității, Laura Rosso, care ține familia unită după dispariția soțului, își crește copiii și nepoții, pe unii îi smulge efectiv morții, cu mâinile goale, Monica Vianello, un spirit al casei și al echilibrului, Luciana, care știe să înșire în ritmul cântecului mărgele de nisip și își hrănește astfel familia, apoi Stella, Angela, Rosella, mame și fiice, continuând să poarte pe umerii lor lumea bărbaților și să o facă să plutească deasupra apelor destinului. Klara Klingenberg, pe de altă parte, este o altă figură feminină, care, în ciuda fragilității, poartă prin istorie destinele familiei sale, împletite cu destinul Veneției.

În fine, un ingredient necesar, povestea de iubire devine în carte firul roșu al așteptării, al moștenirii afective, al credinței că sentimentul acesta e tot ce rămâne din frământările omenirii. Aici, sub chipul unor delfini de sticlă, modelați de mâinile de pescar ale lui Antonio Scaramal, apoi, vreme de secole, de mâinile fiilor și nepoților lui, care transmit, într-un șirag de sticlă prețioasă, eternitatea iubirii despărțite de munți, de ape și de vremuri. E o carte delicată, frumoasă, un dar, pe care îl întorc, la rândul meu, cititoarelor (și celor care le sunt alături).În vreme ce bărbații cărții dispar cu glorie, în fața cuptoarelor de sticlă, în luptă cu ciuma, în război, chemați de pasiunile lor, în pandemiile noului secol, femeile rămân să caute frumusețea și forța, în mărgele de sticlă devenite coliere, în copiii lor și în locurile pe care nu le părăsesc și cărora le dau identitate.

Să revenim acum la metafora inițială. Piatra aruncată pe suprafața apei, care ne poartă, cu salturi, prin istorie, să presupunem acum că ne duce în istoria profesiei noastre. De la Bettisia Gozzadini, despre care se crede că este prima femeie care, la 1239, a ținut prelegeri de Drept la Universitatea din Bologna și până în secolului al XIX-lea, când se înființează și la noi primele școli publice pentru fete, rolul femeii în educație este aproape inexistent, mai ales în postura de generatoare de cunoaștere, de la înălțimea catedrei. Un secol de libertăți a răsturnat, însă, raportul de forțe, iar astăzi peste 90% dintre cadrele didactice din învățământul primar și peste 72% din învățământul gimnazial și liceal, potrivit unui studiu OECD din 2020, sunt femei. Vechile mentalități nu sunt, însă, pe deplin depășite, la nivelul conducerii sistemului, unde reprezentativitatea feminină e foarte subțire sau unde, rar, femeia e promovată de bărbații (politici) care își fac din asta un titlu de glorie.

Să ne imaginăm, deci, că piatra trece prin veacurile anterioare, tulburând oglinda timpului în vremea primelor școli pentru fete, apoi în vremea primelor recunoașteri ale competenței feminine în meserii considerate masculine, că atinge anii reformei lui Spiru Haret, apoi pe cei ai reformelor interbelice, dezvăluind, pentru o clipă, adevăruri la care merită să ne întoarcem. De pildă că, potrivit Anuarului Statistic din 1918, 3.337 de eleve sunt înscrise la Școlile secundare de fete, iar absolvente 242, în același an. Și piatra mai face un salt, până în prezentul nostru, când profesia didactică e asociată, simbolic, imaginii feminine. Elevii mei mă strigă, înduioșător, Doamna, punând egalitate între acest substantiv feminin și denumirea profesiei, așa cum sunt chemate, sunt convinsă, cele mai multe dintre Doamnele sistemului. Doamne pe care se sprijină, în fiecare zi, domnii care le conduc (căci numărul bărbaților în funcții de conducere în educație este incomparabil mai mare) și care duc în spate lumea, așa cum au făcut-o de la facerea ei, șlefuind mințile și sufletele copiilor și lăsând să treacă prin ele lumina și cerul.

Și dacă ne imaginăm piatra trecând mai departe, știm sigur că mai nimic nu se va schimba, că piatra va cădea în lagună, după ce inerția ei se va pierde, dar că boabele de sticlă translucidă modelate de abilitatea unei femei vor păstra în ele frumusețea desăvârșită.