Cunoașterea e un bilet de călătorie pe care ți-l cumperi singur

Poate că ar trebui să facilităm mai des întâlniri între Ion D. Sîrbu și elevii de liceu. Nu doar pentru modelul uman al neabdicării de la valori, ci și pentru finețea stilului său artistic, ilustrat și într-o carte pe care, de curând, Editura Polirom o propune ca deschidere a unei noi serii de autor: Lampa. Povestiri petrilene. Momentele recente de evocare a unor vremuri tulburi și tulburătoare, așa cum au fost mineriadele, impun, pe de altă parte, și obligația de a înțelege (și recupera) valorile unei categorii pe care istoria ultimelor decenii a vulnerabilizat-o, căci minerii, spune I.D. Sîrbu, crescut în lumea lor, epuizează un orizont – deci au dreptul la un folclor al lor. Minerii au unul constituit din tăceri, resemnare și o formă de eroism (în fața morții) care nu există nici la marinari. În plus, lectura acestor povestiri este ea însăși un bilet de călătorie pe marile ape ale lumii, un bilet pentru care tinerii plătesc prețul corect al înțelegerii și al cunoașterii.

Între textele scurte, sensibile și pline de miez, ale Povestirilor petrilene, o istorie pe a cărei realitate autorul insistă de la bun început, petrecută acum o sută de ani, Drumul peste apa cea mare, identifică, din primul paragraf, două categorii de cititori: cei care o înțeleg și cei care dau din umeri, considerând întâmplarea o prostie. Să ne încumetăm a ne crede în categoria celor care încep să o înțeleagă și să îi transmitem sensul mai departe. Drumul peste apa cea mare e povestea unui om care a fugit de sărăcie peste ocean, un miner ca și alții care, în vremea aceea (și în toate vremurile), plecau să se căpătuiască, trăiau cu dorul țării și cu gândul să vină înapoi și să moară lângă apa Jiului, acasă. Trudind câțiva ani fără câștigul sperat, omul s-a hotărât ca, din puținul agonisit, să își cumpere bilet la vapor și merinde pentru drumul lung, trei saci cu pesmeți uscați, apoi să plece spre casă. S-a îmbarcat, a drămuit cât a putut pesmeții, dar i-a terminat, a înghițit și ultimele firmituri și s-a lăsat pradă foamei, care, după trei săptămâni de drum, aproape l-a răpus. Speriați, cei din jur au chemat un medic, iar acesta a constatat că omul era aproape mort de foame și, neînțelegând cauza, i-a cerut biletul de călătorie. Atunci, sărmanul om a aflat că biletul său de clasa a III-a îi asigura și accesul firesc la cantina vasului, în fiecare zi.

Morala este sintetizată de I.D.Sîrbu în fraza finală, ca o concluzie amară a limitelor pe care ni le pune în față necunoașterea: Asta e toată întâmplarea. Ți-am povestit-o pentru că mai sunt și azi oameni sărmani care nu știu că biletul cu care trec peste apele vieții le dă dreptul la o porție zilnică de fericire. Și, dincolo de ea, recunoaștem un adevăr pe care îl zărim zilnic, în raportarea noastră la drepturi și la îndatoriri. Trăim într-o continuă neputință civică, acceptăm constrângeri pe care nu le înțelegem, ne ignorăm forța individuală și ne refuzăm forța colectivă a atitudinilor comunitare. Dacă se asfaltează un drum este pentru că cineva ne dă, dacă se repară o școală e un dar de la cineva, dacă nu se repară, e pentru că cineva nu vrea să ne dea. Salariul ni se dă, statul ne dă, aleșii ne dau, șefii ne dau și ei, ni s-au dat acum niște bănuți care ni s-au luat până acum, așa că ne-am bucurat, ca de un dar, fără să ne întrebăm ce am pierdut cât nu ni s-au dat,  ni se mai dă ceva la pensie, la magazin, până și la televizor ni se dă câte un film bun. Trăim sub zodia lui a (ni) se da, Dumnezeu ne dă ploaie sau soare, profesorul ne dă lecții și teme, la final de an ne dă premii, controlorul ne dă bilet, dacă vrea, la bacalaureat ni s-a dat ceva ușor, aproape nimic nu merităm, nu câștigăm, nu percepem ca pe un drept, ci ca pe un semn de bunăvoință a cuiva. De aceea, trecem cu greu prin apele lumii, uitând de biletul de călătorie pe care l-am achitat deja, din truda noastră.

Ca și omul înfometat de pe vapor, și noi ne mulțumim cu ce ni se dă, necunoscând, de fapt, ce ar fi trebuit să ni se dea. Poate și pentru că ne așezăm sub variate frici, inclusiv aceea că nu ni se va mai da. Și despre frici ne vorbește cu tâlc altă poveste petrilenă, numită chiar Cele trei frici. Un miner, căci minerii sunt personajul colectiv al poveștilor, știe că nu poți fi miner adevărat până nu înfrunți frica cea mică, frica cea mare și ultima frică. Pornește, deci, să le provoace. Frica cea mică e întunericul și o învinge. Frica cea mare e o învălmășeală de apă, aer, foc și pământ, dar minerul cel cutezător o înfrânge și pe aceasta. În fine, ultima frică e cea de moarte și bărbatul caută moartea, o înfruntă și o pune la pământ. Îi ia coasa și, înainte să o răpună, se trage lângă un ochi de apă să se spele de sudoare și, când privește în oglinda apei, vede că Moartea era chiar el. Dincolo de alte multiple sensuri ale luptei cu sine și cu fricile care ne bântuie, trebuie să acceptăm că riscăm să ne transformăm, dacă nu ne înțelegem rolul,  în imaginea fricilor noastre.

De ce ar trebui să facilităm întâlnirea liceenilor cu aceste povești? Poate pentru a mai salva pe unii dintre ei de sub limita lui ni se va da. Poate pentru a avea și tineri care vor vedea în subiectul bacalaureatului șansa de a demonstra ce au învățat, într-o autostradă construită semnul responsabilității cuiva, în salariul primit lună de lună măsura contribuției lor la mai binele lumii, într-un bilet de călătorie respect și libertate și, de ce nu, dreptul la o porție de fericire.