Dacă pisicile ar dispărea din lume

Între teme atât de fierbinți, ca cele despre noile legi ale educației, despre predarea literaturii în școală, despre neputințele profesorului și despre etica academică, îmi propun un răgaz (de lectură și de bine) cu o carte care ne provoacă prin această întrebare: Dacă pisicile ar dispărea din lume?Autorul ei este Genki Kawamura, scriitor, traducător, regizor de film, iar acesta este romanul său de debut, publicat în 2012, tradus apoi în 20 de limbi și tipărit în peste 2 milioane de exemplare.

Orice iubitor de pisici are, sigur, o strângere de inimă citind titlul acestei cărți și, ca o iubitoare împătimită de pisici, am fost tentată să aflu răspunsul, pe care îl prevedeam fatal. Căci pisicile dau sens lumii, o reechilibrează în clătinările ei lăuntrice, o înmoaie cu torsul lor vibrant, îi conferă căldura care să o mențină în normalitate. Cine are o pisică știe ce profunde pot fi legăturile cu ea, ce limbaj complicat și complex vehiculează stări la fel de complexe, printr-un miorlăit tandru sau ferm, printr-o alunecare fluidă în jurul unui picior, printr-o mișcare elegantă a cozii, prin jocul ochilor mierii, când strânși într-o căutătură leneșă, încruntată, când rotunjiți de vreo dorință sau de vreo chemare. Și mai știe, deopotrivă, dependența stăpânului de candorile feline, de dansul grațios printre pași sau de tolăneala liniștitoare a tihnelor de seară. Dispariția acestor delicii de stăpân de pisică e dramatică și inacceptabilă pentru oricine le-a degustat în compania vreunei asemenea ființe.

Am citit acest roman (l-am savurat mai curând, ca pe o ceașcă de ceai în a cărei transparență amară simți deliciul mierii rămase la fund), cu gândul la pisicile mele, un șir lung de-a lungul vremurilor, de la Sașa, o siameză aprigă, ale cărei isprăvi vor umple cândva niște pagini, la Grizenda, o tomberoneză înțeleaptă, cu șirul ei de urmași: tricolora Rozenda, vânătorul Nicușor, frații veseli Virguliță și Apostrof, rebelul Ivan, care s-a dovedit a fi, finalmente, Ivanka și, în sfârșit, Dali, cel mai frumos motan birmanez, cu un guler alb, impozant, de modă medievală, încheind o blană mătăsoasă, gri-argintie, prezent și atent pe timpul lecturii. Și, cu experiența lor inegalabilă, am devenit tovarășa motanilor Salată și Varză într-o călătorie dinspre moarte către viață, în căutarea (și aflarea) sensurilor pe care mortalitatea le dă lucrurilor cu adevărat importante din jurul nostru. Căci „există ceva la fel de inevitabil ca moartea: viața” și „dacă privești viața de aproape e o tragedie, dar dacă te uiți la ea din depărtare e o comedie”.

Povestea se leagă printr-un pretext comun. Un tânăr poștaș, de 3o de ani, află pe neașteptate că are o tumoare cerebrală, stadiul 4, că va muri în câteva zile și încearcă să organizeze timpul rămas, dar nici lucrurile pe care le-ar mai putea face, nici cele pe care le-a făcut nu au nimic semnificativ, nu par experiențe unice, substanțiale și necesare unei vieți depline. Pare că a avut o viață banală, cu o mamă care a murit de cancer, un tată de care s-a rupt definitiv, doi motani, Salată și Varză, unul mort, altul încă viu, o iubită de care s-a despărțit fără a mai ști de ce, o viață de rutină – acestea sunt reperele existențiale ale personajului-narator. Dar, ca în alte construcții literare, apare Diavolul sau Aloha, așa cum îl numește eroul, nu în clasica mască încornorată, nici mieunând ca celebrul Behemot, ci chiar cu înfățișarea eroului, dar purtând cămăși vesele, de vacanță estivală, un Dopppelganger sau celălalt eu, căci Diavolul are chipul celui care îl vede. Pactul e previzibil: pentru fiecare zi de viață în plus, poștașul trebuie să decidă să dispară câte un lucru din lume, într-un act de revizie a creațiunii, vreme de șapte zile, reluând, în sens invers, ritmul creației divine. Pactul e un privilegiu, doar 108 oameni l-au avut, căci  „În lumea asta sunt mulți care ar dori să își vândă sufletul diavolului. Problema este că nu sunt prea mulți diavoli care să vrea să îl cumpere.”

Mai întâi, marți, dispar telefoanele mobile, dar dispariția lor îl aduce pe erou lângă fosta iubită, alături de care petrecuse mii de ore minunate la telefon, dar foarte puțin timp real, astfel că aproape nu știu nimic unul despre altul. Apoi, miercuri, dispar din lume filmele, ceea ce prilejuiește o nouă înțelegere a semnificațiilor lor: „Filmele se leagă unele de altele ca într-un șirag de mătănii budiste. Țin laolaltă speranțele și dezamăgirile oamenilor. Până la urmă, nenumăratele lucruri întâmplătoare se adună și devin un singur lucru inevitabil.”Joi dispar ceasurile și eroul parcurge un alt drum de recuperare a sensurilor valorilor adevărate:„Timpul, culorile, temperatura, singurătatea și, apoi, iubirea. Lucrurile care nu există decât în lumea oamenilor. Lucrurile care ne țin sub control, dar care ne fac și lberi. Tocmai acele lucruri care ne fac pe noi oameni.” Ceasurile scot din memorie amintirea tatălui, ceasornicar într-un orășel, așa cum filmele au recuperat amintirea mamei, iar telefoanele amintirea iubitei. Ziua de vineri aduce o nouă ofertă, pisicile pentru încă o zi de viață. De data aceasta oferta nu mai e acceptată, căci pisicile, motanii Salată și Varză, vacanțele lor cu Mama și Tata, fotografiile pe malul mării, amintirile calde, toate dau sens vieții și o recuperează. „Trăind unii cu alții, atâta timp, îți dai seama că nu oamenii sunt cei care cresc și îngrijesc pisicile, ci pur și simplu pisicile le fac oamenilor favoarea de a sta lângă ei.”, spusese mama pe patul de spital, sperând, printr-o ultimă călătorie, să îi readucă alături pe cei doi bărbați atât de asemănători, tată și fiu, separați printr-o tăcere fără sfârșit.

Finalul lasă promisiunea acestei împliniri, căci fiul aleargă să livreze tatălui ultima scrisoare, adică o poveste despre dragoste, armonie, familie și despre nevoia lumii de a păstra pisicile în alcătuirea ei. E o carte din care Diavolul iese înfrânt, pisicile și mai iubite, iar cititorul învingător.

.