Despre baobabii care ne amenință școlile

Ancorată în contingent, ca într-o temniță fără culoare secrete, am simțit nevoia de a împărtăși câteva gânduri despre școală și despre siguranța ei, mai ales că, zilele acestea, imaginea școlii, ca prizonieră a cutumelor mai mult sau mai puțin inventate, transpare în spațiul public din ce în ce mai însângerată. Școala e o grădină împrejmuită, un loc protejat, dar, paradoxal, cu toate ușile deschise spre cetate. Doar prejudecățile sau necunoașterea pot ține închise aceste uși. Așa cum odată, marele Houdini, închis într-o celulă de temniță, a încercat să descuie zăvorul cu o agrafă ascunsă, și după încercări disperate s-a prăbușit istovit peste ușa care s-a izbit de perete, căci nu fusese niciodată încuiată. Școala e o grădină în care vântul de dinafară aduce și semințe rele, iar profesorii au datoria să îi ferească pe copii de aceste semințe, înainte ca ele să găsească teren fertil și să lege rod. De aceea, nu oricine poate fi profesor cu adevărat.

            M-am format într-o școală în care uniforma și matricola erau componentele ferme ale identității noastre zilnice, alături de cordeluță, părul prins în codițe (fotografia de pe diploma mea de bacalaureat, purtând toate aceste însemne, nu seamănă câtuși de puțin cu fotografiile artistice, editate și pregătite anterior prin lungi ședințe, ale absolvenților de astăzi), ghiozdanul clasic și pantofii negri cu toc de trei centimentri. Ne eliberam de toate aceste împovărătoare însemne, pe furiș, la câte o ieșire la cinematograf, sâmbăta, la câte un ceai, ori în ultimele zile de dinainte de vacanță, când, ca semn de mare curaj, înlocuiam cămașa de uniformă cu o bluză colorată, spre admirația colegilor mai mici și mai puțin curajoși. Eram foarte întemnițați, dar ne simțeam foarte liberi. Și încercam, desigur, să evadăm din tot ceea ce consideram vetust și greșit. Și o puteam face, pentru că în școala noastră erau oameni care ne învățau, uneori cu severitate, dincolo de materiile lor, Binele și Răul.

            În esență, în deceniile care s-au scurs de la viața mea de liceu, adolescenții s-au schimbat, au mai multe deschideri, poate, mai mult curaj, un curaj care nu e antagon fricii, ci neimplicării, pasivității, complacerii. Cei cu adevărat curajoși sunt cei care învață când moda e să chiulești, care se dedică studiului, când popularitatea e întemeiată pe desconsiderarea muncii asidue, care „se riscă” în condiția de tocilari în fața celor care aleg mediocritatea răsunătoare. Din păcate, aceștia sunt tot mai puțini. Școala, însă, s-a schimbat și mai mult în lipsa liniilor ferme, a regulilor asumate constant și argumentat, pentru că ecourile unei societăți în derivă, care i-au spulberat ferestrele protectoare, i-au șubrezit construcția morală. Și devine tot mai greu să corectezi, să tratezi și să vindeci răni pe care le definim ambiguu și pentru care propunem tratamente în jumătăți de măsură.

            De pildă, ajungem să definim drept bullying un fapt și nu un proces, sancționăm un copil și nu o atitudine, analizăm o secvență, iar nu lanțul care a condus la consecințe grave. Până la urmă, în școală, ca în orice spațiu în care există copii, într-o clipă poate apărea o situație conflictuală. Unul vrea jucăria celuilalt, altul vrea să pară mai tare, unul are nevoie de mai multă atenție, altul vrea să fie puternic tocmai pentru că în alte medii se simte slab. Dacă fiecare copil ar fi înțeles, evaluat, sprijinit ca produs al întregii comunități -profesori, părinți, ceilalți copii-, aceste situații s-ar stinge în clipa în care au început.

Mergeam în tabere, de pildă, cu ani în urmă, și nu era zi fără o asemenea întâmplare. Îi chemam pe cei doi împricinați, le explicam scurt unde a greșit fiecare și le dădeam două minute să decidă împreună cine e mai vinovat. Nu s-a întâmplat niciodată să nu revină imediat, împăcați și mai înțelepți decât cu câteva clipe mai devreme. Pentru că regulile pe care le fixaserăm împreună de la început erau clare și nu suportau amendamente. O vreme, director fiind, am dus luptă constantă cu fumatul la colțul școlii. Sigur că nu am avut mari succese, copiii au continuat să încerce, unii părinți au continuat să îi apere, unii profesori au continuat să se prefacă a nu vedea, dar ceva tot mi s-a confirmat din teoria consecvenței, ca principiu pedagogic fundamental. Făceam scurte razii vinerea, când aveam un program mai lejer, și erau din ce în ce mai puțini prinși în fapt, ba, la un moment dat, chiar deloc. Într-o joi, însă, am decis o incursiune-fulger în teren și locul fumurilor era plin până la refuz. Copiii au încremenit, văzându-mă, unii au aruncat țigările, alții au dat să se strecoare, iar un băiat, cu o față uimită, a întrebat aproape indignat: „Da, cum, azi e vineri?” Consecvența pedagogică face, cred, mai mult decât festivitățile bifate în calendare educative prin discursuri și fotografii.

            Le amintesc mereu copiilor, când vorbim despre rău și bine, povestea despre baobabii de pe planeta Micului Prinț. La început sunt mici și drăgălași, seamănă cu lăstarii de trandafiri, apoi cresc, devin uriași și nu mai pot fi smulși. Răul, în toate formele lui, trebuie îndepărtat din școală, cu blândețe, cu înțelepciune, cu dragoste, cu devotament. Atunci când e incipient. „E o chestie de disciplină”, ne învață Micul Prinț. Pare că școlii îi lipsește tot mai mult disciplina. Nu disciplina mare, dezbătută în Consilii, formulată solemn în rapoarte, învelită festiv în statistici, ci disciplina măruntă, aceea a comportamentelor zilnice, care îi transformă pe copii în darul pe care școala îl face cetății. Căci ce folos mai aduce o statistică glorioasă, când fie și un singur copil suferă pentru că adulții din jurul lui nu au putut smulge la timp un baobab dăunător?

De la teorii, concepte, ipoteze de cercetare privind starea de bine a copilului în școala lui și până la faptul fiecărei zile de școală, cred că un lucru e cert. Dacă fiecare copil are în jur oameni de la care poate învăța, oameni în care să descopere modele de moralitate, de devotament și de pasiune, de consecvență, înseamnă că școala nu a abandonat esența ei de a fi. Căci școala fiecăruia  înseamnă oamenii vii care ne marchează destinele. Și printre oameni vii și implicați, baobabii nu reușesc să crească.