Generație, aspirație…

Fredonam versurile melodiei lui Valeriu Sterian prin 1991, la apariția lor, într-un context încă tulbure și sub imperiul unor emoții încă neașezate. Mai mult, le fredonam cu așteptările și dezamăgirile tinereții. Pe urmă le-am uitat, cum se uită toate ale lumii. Vreme de 33 de ani, fiecare sfârșit de decembrie ne mai aduce întrebări, ne mai strecoară umbre de răspuns, dar istoria se scurge și sper că va veni și ziua în care, cel puțin părinții care și-au pierdut copiii atunci, vor putea închide ultima filă a acestui dosar încă nelămurit pe deplin. Mă gândesc deopotrivă la părinții copiilor de azi, tinerii sau copiii de atunci, al căror ideal era așa de simplu exprimat: Copiii noștri vor fi liberi!

Și sunt, fără îndoială, liberi în multe feluri. Sunt liberi să spună ce gândesc, sunt liberi să circule unde vor, sunt liberi să citească ce vor, au acces liber la toată cultura lumii, nimic nu mai stă departe de ochii lor, sub faldurile reci ale unei cortine de fier, sunt liberi să ceară, să respingă, să primească, sunt liberi să poarte plete și blugi, sunt liberi să voteze, să strige, să asculte și să tacă. Libertăți pe care generația mea nu le-a avut.  Ceea ce le lipsește (poate, unora dintre ei) este conștiința că sunt liberi. Căci definirea libertății are nevoie de repere, nu poate fi asumată dincolo de responsabilitate, libertatea prinde contur în contexte reale, determinate istoric, iar școala este un asemenea context. Și la spațiul meu mă voi raporta,  fără intenția de a generaliza, doar cu gândul la elevii mei.

Ca și Ziua Muncii fără muncă, Ziua Educației cu școlile închise, Ziua Copilului fără copii, Ziua Națională fără sensurile ei generatoare, și Ziua Revoluției Române și a Libertății, din 22 decembrie, a trecut lăsând în urmă câteva îndemnuri către tânăra generație, câteva dâre de praf plutind prin solemnitățile de conjunctură și câteva amărăciuni (încă) nemărturisite. Legate de faptul că societatea, cu toate nivelurile ei, livrează zilnic copiilor săi lecții de impostură intelectuală, de ipocrizie politică, de minciună declamată solemn, dar nu le oferă (destul) programat și asumat instrumentele de analiză obiectivă a lumii din jur, modelele de implicare autentică și lecțiile necesare ale trecutului, din care să învețe să își construiască viitorul.

Despre Revoluția din 1989, ca și despre alte momente istorice importante, în școală se vorbește tot mai puțin. Uneori, comemorările se marchează formal, dar semnificațiile rămân pierdute dincolo de afișe, de fotografiile încărcate pe rețelele de socializare sau dincolo de proiectele de hârtie. Poate că, mai ales în cazul acestui moment,  semnificațiile sunt încă greu de lămurit pentru adolescenții care nu l-au trăit, dar care l-au perceput în reflectarea subiectivizată a familiei, a presei, a oamenilor care le-au povestit despre el. De pildă, le-am povestit elevilor mei, ale căror priviri ațintite spre mine mi-au arătat că există mult spațiu interior în care istoria se poate arhiva cu folos, despre momentul în care, tânără fiind, am mers spre Piața Unirii, într-o mulțime de oameni pe care nu îi cunoșteam, dar pe care îi simțeam aproape. A fost singura dată în viața mea când m-am simțit înconjurată de oameni liberi, curgând toți într-o singură direcție, strigând toți aceleași cuvinte, cu o credință unică, înspăimântătoare aproape, și în același timp înălțătoare. Oameni de vârste diferite, care se îmbrățișau, își strângeau mâinile, își zâmbeau, eliberați de încrâncenarea minciunii și din lanțul duplicității. Am vrut să înțeleagă curajul în contextul său, nu ca antonim al fricii, ci al obedienței. Frica este o constantă a ființei umane, ține de supraviețuire, de instinct, uneori ne apără, pentru că declanșează prudența, alteori ne scufundă, pentru că anulează principiile. Dar curajul ține de rațiune, de voință, e asumat, e greu de definit, stă în riscul asocierii cu nebunia, cu prostia chiar. De aceea oamenii cu adevărat curajoși sunt puțini și poartă cununa de spini a lumii care îi demitizează.

Nu am putut și nici nu am dorit să le transmit elevilor mei altceva. Nu faptele, nu oamenii, nu cronologia evenimentului aproape uitat au fost obiectivele demersului meu pedagogic, ci sensul unei valori pe care pedagogia prudenței o pune, involuntar, poate, în umbră. Pornind de la acest scop, am văzut împreună două filme. Pentru a marca Ziua Națională – „Cardinalul”, un film de Nicolae Mărgineanu despre episcopul Iuliu Hossu. Omul care a făurit, alături de alții, România pe care o omagiem la 1 Decembrie, trecut prin infernul de la Sighet, rămas în picioare, un om al curajului de a-și înfrunta propriile frici, mai ales aceea de a fi slab. Niciunul dintre copii nu auzise despre el, așa că a fost o lecție împlinită. Acum știu, poate că unii vor uita, în timp, dar va rămâne, sper, undeva, un reper al libertății. Pentru a comemora Revoluția, am ales „Cercul poeților dispăruți”. Pentru că spre filmele despre evenimentele din decembrie vor găsi singuri o cale. L-am ales pentru că e un film despre trăirea clipei cu sens, despre libertatea de a alege, despre curajul de a te opune, despre tinerețea trecătoare, despre poezia care îți restituie eternitatea și despre școală, ca răscruce de drumuri. Tinerețea e aceeași, e generatoare de vis, și în anii ’50, și în 1989, și la sfârșitul anului de grație 2022. Și școala e o răscruce de drumuri,  poate deschide poarta gândirii libere, a obedienței liniștite sau alte porți prin care, pășind tineri, elevii noștri se transformă în adulți.

 Ne-am bucurat de ambele filme, rămâne să ne mai întoarcem la ele, cu gândul, poate fredonând, ca odinioară, versurile cântecului lui Valeriu Sterian, ca un exercițiu al libertății: Generație, aspirație, interdicție…