Honesty box sau despre cine suntem când nu știm cine suntem

Din călătoria mea în Scoția, despre care am tot povestit, am păstrat două învățături fundamentale, una dobândită prin experiența directă a călătoriei, alta din experiența lecturii, căci niciodată nu plec la drum fără o carte în bagaj. De data aceasta, partenerul meu de drum a fost Burhan Sonmez, pe care am avut bucuria să îl ascult la precedenta ediție a FILIT, iar cartea în care ne-am cunoscut e Labirint, o poveste despre memorie și despre felul complex în care ea ne definește ca ființe.

Mai întâi, experiența de drum! În fiecare hotel în care ne-am cazat, cinci la număr, în regiuni diferite ale Scoției, de la Edinburgh, capitala uimitoare prin amestecul de vechi și de nou, prin istoria revelată la fiecare pas, până la nordicul Inverness, am descoperit ceea ce localnicii numesc Honesty box. O cutie în care notezi, fără nici un alt control decât propria conștiință, tot ce ai consumat, și în care lași, tot fără vreun alt control decât propria demnitate, cât crezi că merită ceea ce ți s-a oferit. O cutie a onestității în care te oglindești și te definești, față în față cu propria oglindă morală. Poate că nu ați crede, dar mâna și gândul zăbovesc destul în fața unei decizii, căci mult mai simplu e să ți se impună, să ți se ceară (ai libertatea nemulțumirii, a frustrării sau a minciunii), decât să ți se lase deplina decizie a feedbackului. Te întrebi cu ce unitate să măsori, dacă, prin comparație cu alții, te poziționezi unde trebuie, dacă nu lași prea puțin sau prea mult, riscând să fii considerat necinstit sau fraier. Până la urmă, onestitatea e o treabă grea și exersarea ei cere mult efort de cunoaștere și de autocunoaștere.

Citind, în același timp, cartea lui Burhan Sonmez, pe lângă alte minunate sensuri la care voi reveni cândva, ea mi-a dezvăluit costul onestității în situația limită a reconstituirii de sine. Boratin, personajul-narator, este un tânăr și celebru cântăreț și compozitor, rămas fără memorie, după un salt de pe podul Bosforului, dintr-un Istanbul care îi devine brusc străin, ca întreaga sa viață. Relatarea subiectivă dezvăluie fragilitatea ființei în fața labirintului propriei vieți. Nemaiștiind cine este, Boratin încearcă să se regăsească, ajutat de Bek și de Hayala, prietenii săi, de poveștile surorii din orășelul natal, în care nu mai fusese de ani buni, de istoriile băcanului, ale ceasornicarului, ale anticarului, ale doctoriței care îl tratează, dar mai ales ajutat de oglinda în care se privește, zi de zi, o formă adâncă a propriei conștiințe: ”Înălţimea oglinzii este aproape cât a mea. Este grea. Prăfuită. A început să i se cureţe luciul. Gravurile de nuc ale ramei s-au înnegrit. Ramurile de trandafiri împletite pe gravuri înconjoară oglinda cât e ea de înaltă. Mă gândesc unde să pun oglinda. Aş putea să o pun sub pat ori în spatele dulapului. Într-un loc în care să nu se vadă. Aş putea să scap de ea. Memoria oglinzii este infinită. Absoarbe tot ce vede. Păstrează starea mea veche, pe mine gol, pe mine când dorm. Nici măcar eu nu ştiu cum sunt când dorm, dar oglinda ştie. Nu doarme deloc. Poate că şi ea mă crede oglindă. Aşteaptă.”

Toate mesajele cărții se subscriu ideii de onestitate și de acceptare. Poveștile recompun existența trecută a lui Boratin. Povestea unui miriapod care dansa grozav, dar când, întrebat de cineva, care este ordinea pașilor săi, a uitat să mai danseze și chiar să meragă. Povestea celor doi bărbați care trec un râu, un bătrân și un tânăr, ce întâlnesc la marginea râului o femeie (Tânărul o ajută pe femeie, o luă în spinare şi o trecu pe celălalt mal. Bătrânului nu îi plăcu acest gest, spunându-i că în credinţa noastră e interzis să te atingi de femei. Zile întregi, la fiecare popas, bătrânul repetă aceleaşi vorbe, vorbind despre păcatul de a atinge o femeie. Într-un final, tânărul nu mai rezistă şi îi spuse, eu am cărat-o pe această femeie cu zile în urmă şi am lăsat-o acolo, tu de ce o porţi încă pe cap?) Povestea ceasornicarului și a celor trei mari invenții ale omenirii: ceasul (să șii valoarea clipei, restul nu îți aparține), oglinda (sursa curajului nostru în fața vieții, cât și a fricii), și o invenție uitată, ar putea fi focul sau scrisul, nimeni nu mai ține minte (dar scrisul va ridica un perete între oameni). Povestea tânărului care se rătăcește într-o pădure și întâlnește un bătrân, pierdut în aceeași pădure cu mult înaintea lui. Când bătrânul îi propune să caute împreună calea de ieșire din pădure, tânărul refuză ( nu pot să-mi pierd vremea cu tine, dacă ai fi căutat calea, ai fi găsit-o până acum. Dar, îi răspunse bătrânul, am găsit drumurile care nu ies din pădure.) Povestea cerșetorului (Dumnezeu avea un lucru de încredințat. L-a oferit cerurilor și munților. Ei au ezitat, le-a fost teamă să își ia o astfel de răspundere. Omul s-a oferit singur să-i fie încredințat acel lucru. Adevărul e că omul era de pe atunci neștiutor, crud. Și-a asumat o răspundere pe care nu o putea duce.) Povestea bunicii Koki, care își pierduse memoria, dar nu încetase să îi iubească pe cei dragi (Omul nu iubeşte cu mintea, iubeşte cu inima). Și toate poveștile sunt așezate, cu onestitate, în cutia goală a propriei identități, plătind prețul semnificației lor. Oricare dintre noi ar putea duce cu sine lucrul încredințat de Dumnezeu la începuturile lumii. Oricare dintre noi ar trebui să accepte căile care nu duc spre nicăieri, înainte de a căuta căile care duc undeva. Oricare dintre noi ar trebui să accepte clipa și oglinda, onestitatea dureroasă și răspunderea asumării ei.

Revenirea acasă, cu aceste două experiențe, mi-a pus în față o cutie goală și, lângă ea, rezultatele simulării – ultima temă de sezon a educației. Înainte de a mă decide dacă voi transforma această cutie într-o honesty box și dacă voi așeza în ea cifre, orgolii, frustrări sau destine de copii reali din clasele mele, din școala mea, din orașul meu, din țara mea, îmi propun să mă așez între două oglinzi, a mea și a acestor elevi, și să mă gândesc la sensul cuvintelor lui J.L. Borges:”N-ai nevoie decât de două oglinzi puse față în față ca să construiești un labirint.“