Olanda imaginilor răsturnate

Prima mea călătorie în Olanda a fost la sfârșitul lui august 2011, când mi-am dus copilul la școală, căci fusese admis la Universitatea din Utrecht. Drumul până acolo, cu mașina, nu mi-a lăsat altă amintire decât imaginea mea răsturnată, privită din exterior, ca și când aș fi fost detașată de propriul corp, pe care îl vedeam de sus, într-o totală ruptură de sine. Mi se părea că ilustrez Țipătul lui Edvard Munch, un țipăt reprimat, reverberat înăuntru, care mă descompunea ca ființă, făcându-mă incapabilă să exteriorizez ceea ce simt. Pe bancheta din spate, fiica mea sporovăia veselă, mărturisindu-și nerăbdarea de a începe viața liberă spre care alerga. Eu mă târam efectiv, fără să văd nimic altceva decât propria imagine. Drumul de întoarcere a încremenit tot în tabloul lui Munch, de data aceasta cu sonorul dat la maxim. Astăzi, după 11 ani, scena mă face să zâmbesc, dar mamele care au trecut prin asemenea experiențe cred că m-ar putea înțelege.

Ulterior, făcând atâtea drumuri, pe jos și pe sus, către Utrecht, Amsterdam, Rotterdam, Leiden, cu mașina, cu avionul, cu bicicleta sau cu barca, primăvara, vara, toamna sau iarna, Olanda a devenit primitoare și caldă, o țară veșnic verde, cu mirosul ei proaspăt și cu simplitatea austeră pe care nu o poți găsi în alt colț de lume. Iar istoria ei, atmosfera de altădată, modul de viață al oamenilor, arta inegalabilă au devenit subiecte constante de interes. Iată de ce încerc să nu ratez nimic din literatura care mă poartă în această lume, parcă a mea. După romanul Fata cu cercel de perlă, al scriitoarei americane Tracy Chevalier, ce m-a condus pe străzile Delftului din secolul al XVII-lea, pe urmele lui Vermeer, mai nou, cărțile Simonei van der Vlugt, Albastrul din miez de noapte și Iubita pictorului, m-au dus spre istoria ceramicii de Delft sau spre viața secretă a lui Rembrandt. Acest ultim roman a constituit lectura de relaxare a zilelor pascale și devine astăzi recomandarea mea pentru cei care caută o narațiune ușoară, dar plăcută, cu deschideri spre pictură, istorie și sufletul feminin.

            Scrierea la persoana I conferă o autenticitate provocatoare, incitantă, textului și te determină să cercetezi. Cine a fost Geertje Dircx, personajul căreia autoarea îi delegă rolul naratorial? În 1965, documentele anilor 1648-1656 devin cunoscute publicului larg, dezvăluind date ale procesului dintre Rembrandt van Rijn, celebrul pictor olandez, și fosta sa slujnică și posibilă iubită, care declară că Rembrandt îi făcuse o promisiune de căsătorie neonorată și îi cere să o întrețină, ca despăgubire pentru anii petrecuți împreună, în locuința acestuia din Amsterdam.    Anterior acestor noi deschideri memorialistice, Geertje fusese judecată de admiratorii lui Rembrandt, considerată find o profitoare, reclamantă a ilustrului artist, care a tratat-o, în consecință,  nemilos, închizând-o vreme de cinci ani în casa de corecție pentru femei. Pornind de la testamentul lui Greetje, dar și de la declarații din proces sau de după, păstrate în arhivele din Amsterdam și Gouda, Simone van der Vlugt reconstituie nu doar povestea de viață a unei femei puternice, care a îndrăznit să înfrunte pe unul dintre marii bărbați ai vremii ei, ci și atmosfera secolului al XVII-lea, lumea școlilor de pictură olandeze, viața din spatele marilor tablouri.

Geertje Dircx primește, astfel, șansa de a spune o poveste, pe care imaginația scriitoarei, dar și documentarea temeinică o construiesc din frânturi. Rămasă văduvă de foarte tânără, plecată de acasă pentru a-și găsi un rost, într-o lume ostilă femeilor singure, Geertje va deveni doică fără lapte, o guvernantă, de fapt, pentru fiul firav al lui Rembrandt și al Saskiei, tânăra soție, suferind de tuberculoză. Intrarea în casa familiei Rembrandt, de lângă ecluza Sint Anthonie, are loc tocmai în vremea când pictorul lucrează la Rondul de noapte, uriașa pictură intitulată initial Gărzile cetățenești din cartierul II, sub conducerea căpitanului Frans Banninck Cocq, pentru care pictorul a încasat suma imensă de 1600 de florini. Moartea Saskiei va determina apropierea lui Rembrandt de Geertje, căreia îi va dărui bijuteriile defunctei soții, fapt ce, în cutumele epocii, însemna un legământ ferm de credință, chiar dacă o căsătorie îi era imposibilă, căci Saskia interzisese acest lucru prin testamentul său, pentru a-și proteja fiul.

Tânăra acceptă relația de compromis, cu o luciditate amară, singura posibilă, însă, pentru condiția femeii secolului al XVII-lea: „Legătura noastră a rămas secretă mult timp pentru restul lumii. Legea interzicea concubinajul, iar dacă o încălcai, trebuia să plătești o amendă zdravănă. Dacă nu te îndreptai, puteai fi chiar proscris. Cine făcea parte din Biserica Reformată se putea aștepta să fie excomunicat, însă Rembrandt nu făcea parte din nici o Biserică, așa că puțin îi păsa“. Analiza lucidă a propriei povești, cu o tărie care face din Geertje una dintre femeile libere ale veacului său, continuă și după ce, o nouă slujnică, mai tânără, o va înlocui în alcovul lui Rembrandt, câțiva ani mai târziu. Rămasă posesoarea bijuteriilor pe care Rembrandt i le cere acum înapoi, femeia va ajunge în casa de corecție pentru femei, cu o sentință de doisprezece ani, din care execută efectiv cinci. „Se pare că nu e deloc așa de greu să trimiți pe cineva la casa de corecție. Nici măcar nu trebuie să săvârșească vreo nelegiuire. Cu învoiala primarului, și un bărbat sau o femeie care se poartă cumva nepotrivit poate ajunge acolo. De cele mai multe ori e vorba de femei“, mărturisește feminista Geertje, a cărei iubire pentru Rembrandt se transformă în tristețe, în revoltă, dar nu în ură. Transformare care o înnobilează, fără a-l degrada pe omul din spatele marelui artist, căci nu tonuri vindicative ascultăm în poveste, ci amare, asumate și nobile.

Dincolo de personajul imaginat de Simone van der Vlugt, Geertje Dircx ne privește din două mari picturi: Danae, realizată în 1636, având ca model pentru personajul mitic pe Saskia, al cărei chip a fost ulterior șters de pictor și înlocuit cu figura lui Geertje, și Tânără la ușă cu o tăblie deschisă , din1645, început de ucenicul Samuel von Hoogstraten și terminat de Rembrandt. Prima pictură pare a duce și ea destinul tragic al modelului. Tabloul se află la Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg, Rusia, unde, pe 15 iunie 1985, a fost vandalizat de un șomer lituanian, dovedit apoi nebun, care a aruncat acid sulfuric pe  partea centrală a operei și a tăiat-o cu cuțitul. Restaurarea tabloului începută în aceeași zi a fost terminată în 1997, redând lumii chipul lui Geertje, așa cum l-a văzut îndrăgostitul Rembrandt. Cea de-a doua reflectă inocența tânărului ucenic Samuel van Hoogstraten, care începe tabloul, dar și viziunea matură a lui Rembrandt, care, la întrebarea lui Geertje : « Chiar așa mă uit ? »,  îl încheie, mărturisind : «  Uneori. De parcă încerci să zărești ce te așteaptă după colț în viață. »

            Înfruntând viața de după colț cu o putere nebănuită pentru o femeie simplă a vremii ei, Geertje răstoarnă imagini, prejudecăți, fiind, așa cum o numește autoarea, un exemplu minunat de girlpower. Și reașază imaginea răsturnată a Olandei mele de acum mai bine de un deceniu într-un tablou al destinelor împlinite.