Fenomenul phi al educației

Joseph Plateau, Charles-Emille Reynaud, Max Wertheimer și educația românească au ceva în comun? Evident că nu, dar există un fenomen care ține de fizică și de psihologie deopotrivă, a cărui istorie trece, pe rând, prin viețile creatoare ale acestor personalități ale științei și care, îmi pare mie, ne-ar putea ajuta să privim cel puțin mai echilibrat, dacă nu mai clar, cel mai fierbinte segment educațional al verii care este examenul național de titularizare. Iată o necesară aducere-aminte! Joseph Plateau a studiat în Belgia începutului de secol al XIX-lea fenomenul iluziei imaginii în mișcare. În 1929, a privit mai multe secunde discul solar, apoi, în cele câteva zile de refacere într-o încăpere întunecată a experimentat păstrarea imaginii pe retină, ceea ce i-a permis ca în 1932 să realizeze fenakistoscopul, un dispozitiv care generează imagini în mișcare, bazat pe fenomenul remanenței retiniene și care avea să stea, mai târziu, la baza tehnicii cinematografice. În 1872,  Charles Émile Reynaud, un profesor și om de știință francez, a inventat praxinoscopul,  o jucărie optică ce dă iluzia mișcării și funcționează pe principiul compensării optice, cu ajutorul lui proiectând, la Muzeul Grevin, la Paris, primul film de animație. L-am putea introduce în poveste și pe Walt Disney, dar de aici lucrurile ne sunt clar cunoscute. În fine, Max Wertheimer este și el om de știință, psiholog, publicând în 1912 cercetările sale, în care descrie fenomenul phi, pornind de la observația că două lumini care se aprind rapid una după alta şi sunt destul de aproape una de cealaltă vor da senzaţia de mişcare, iar două lumini apropiate aprinse în acelaşi timp vor da senzaţia de linie luminoasă continuă. Atât mişcarea, cât şi continuitatea nu sunt reale, ci iluzorii. Fenomenul phi este, prin urmare, o iluzie vizuală în care obiecte statice înfățișate în succesiune rapidă par că se mișcă prin transcenderea pragului la care fiecare poate fi perceput separat.

Revenind la titularizare, an de an privim niște imagini statice,  fotografii ale momentului estival, etichetate ostentativ prin câteva teme (rezultate slabe, lipsa acută de profesori, calitatea precară a corpului didactic ce demonstrează eșecul examenelor elevilor, sistemul e în ruină, titularizarea e un dezastru, e un examen perimat, trebuie eliminat, sistemul este corupt, nu există soluții, decizia politică ar trebui înlocuită cu decizia competentă profesional, fapt imposibil, de vreme ce sistemul e politizat în adâncul fibrei sale, posturile sunt ascunse, examenul e fără miză, programele sunt ucigătoare, ca și canicula împotriva cărora decidenții nu au arme eficiente, salariile mici alungă tinerii buni, dar și salariile în educație nu reflectă performanța așteptată, ruralul și urbanul sunt două lumi ireconciliabile etc.), toate fluturând titluri care scot la iveală incompetența, iresponsabilitatea, încremenirea în eșec de care ne minunăm în gura mare an de an, ca și când nu le-am vedea în fiecare zi, în jurul nostru.

Derulate rapid, sub emoția percepției vizuale, toate aceste fotografii vechi, de 30 de ani, îngălbenite, roase la colțuri, decolorate în nuanțe de sepia, generează un film care pare mereu nou și uimitor. Se aud voci, se aplaudă, se fac legături grăbite cu cine știe ce atrocități ale verii (fotografia cu un profesor îmbrăcat în fustă devine în câteva clipe eticheta sistemului, la fel de iute cum etichete de o zi devin și câteva zeci de note absolute, în vreme ce mii de profesori îmbrăcați în nu contează ce își transformă verile în dosariade și mii de elevi ies din școală fără a ști să scrie și să citească sau să înțeleagă un text).

Fără a se schimba ceva, titularizarea dă iluzia unei mișcări masive a sistemului, pune sub ochii noștri, în derulare alertă, niște decupaje, dar esența dureroasă pe care o ignorăm sistematic e trecută mereu sub tăcere. În esență, ca în orice examen, cei foarte buni știu și cei foarte slabi nu știu, cine e în fruntea listei de rezultate dovedește că s-a pregătit, iar cine nu trebuie să accepte că nu programa, nu subiectele, nu comisia, nu canicula sunt vinovate de propriul eșec profesional. Că trebuie schimbată programa, că trebuie regândită bibliografia ei, că e irelevantă inspecția la clasă, evaluată inclusiv după deprinderile de activitate intelectuală a elevilor și după atitudinea lor față de școală – deprinderi ale unor elevi pe care candidatul nu i-a văzut în viața lui și nici nu știe cum îi cheamă -, că birocratizarea excesivă a acestui examen este forma maximă de dispreț a sistemului față de oamenii lui, toate sunt adevăruri atât de evidente încât nu mai necesită nicio demonstrație. Esențială rămâne, însă, lipsa oricărei mize (sunt profesori care dau examen, deși nu există niciun post titularizabil), esențial este faptul că și cei care iau 5 rămân în sistem și devin profesorii unor elevi cărora nu le pot asigura progres, esențial este că, prin complicitate generalizată, în școli sunt posturi mascate sub detașări de tot felul, într-o precaritate legislativă fără precedent, esențial este că sindicatele și decidenții de orice nivel, ei înșiși beneficiari ai acestui sistem, îl perpetuează tăcut, scoțând câte un colț al tabloului din pălărie după cum le e de folos, mai ales în vremuri electorale.

Realitatea de dincolo de iluzie e statică și fără ieșire. Dincolo de liste, notele examenului de titularizare nu îi fac pe profesori mai buni sau mai slabi, iar impactul acestui examen național asupra eficienței învățării în clasă nu interesează pe nimeni. Cum nu interesează pe nimeni nici impactul asupra învățării la clasă în cazul profesorilor deja titulari, cu note rezonabile, ai căror elevi nu pot depăși an de an nota 5 la examene, pentru că, nu-i așa, ne vin în școli copii tot mai slabi și aceasta este scuza eternă pentru eșec.

În vreme ce în fiecare an, în calendarul verilor fierbinți, examenul acesta produce statistici (citite după cum e mai avantajos), cohorte de tineri rătăcesc pe sub arcade oarbe, niște anonimi presați în dosare cu șină, pășesc într-un sistem fără orizont, inert și masiv, cu iluzia că, derulate rapid, rostogolite sub retinele avide de mișcare, toate aceste cadre moarte se vor urni spre un sens așteptat.