Sistemul, un perpetuum mobile în așteptare

Suntem la început de an și la început de mandat al unui nou ministru al educației. E firesc să avem așteptări, să stăm cu ochii pe temele pe care le pune deja în dezbatere, să căutăm predictibilități în tot ceea ce spune, să îi analizăm mișcările și să le asociem unui sens. E la fel de firesc să o facem cu ochiul deja injectat de tablourile anterioare ale unor ministeriate care au produs destulă dezamăgire. Să fim sceptici, să credităm puțin până la dovezi palpabile, să ne angajăm cu rezervă în dialogul pe care îl propune, fiecare dintre profesori venind în comunicare din mediul său școlar, din propria zonă de contact cu sistemul și, evident, din spațiul său de valori și de idealuri profesionale. În egală măsură, ar trebui să avem deschiderea de a susține, de a promova, de a aplauda, chiar la scenă deschisă, fiecare inițiativă benefică unei scoateri din amorțire a marelui sistem la a cărui punere în (mai eficientă) mișcare s-a angajat acest om. Și să o facem cu răbdare, cu așteptarea unui cec în alb, fără cinism, pentru că nimic nu se schimbă peste noapte.

Poate chiar  ar trebui să începem prin a pune în relație ceea ce se așteaptă de la noi cu ceea ce așteptăm noi de la noul ministru, în proiecțiile sistemice deja cunoscute. De pildă, de la Profilul profesional al cadrului didactic din învățământul preuniversitar, un document în vigoare, aflat în acord cu Legea 198/2023 care definește rolurile profesorului, dar și cu documentele europene și cu cercetările validate din educație. Îmi trec prin minte niște întrebări ghidușe: În câte cancelarii s-a dezbătut acest document esențial? Câți profesori l-au conspectat, cu creionul în mână? Câți directori au făcut o sinteză a lui pentru a-l clarifica mai puțin experimentaților în ale legii profesori din subordine? Dar las ghidușiile pentru vremuri mai puțin apăsătoare și fac o (re)lectură, mai curând pentru mine, dar, cine știe, poate de folos cuiva.

De pildă, ca profesor de literatură care își pregătește elevii pentru Evaluarea Națională (bună, rea, perfectibilă sau cum o simțim, dar încă reală) trebuie să îi învăț pe copii să desprindă din textul literar valori pe care să le interiorizeze și să le asocieze unei grile proprii. Prima tristețe e aceea că pentru copii valorile sunt doar șiruri de cuvinte, de multe ori goale, iar răspunsul la acest tip de item devine un fel de alegere din listă. Oare sarcina profesorului nu ar fi să își asume valorile prevăzute de Lege (colaborarea, diversitatea, excelența, echitatea, incluziunea, integritatea, profesionalismul, respectul și responsabilitatea) și, prin prisma sa modelatoare, să transfere copilului valorile adecvate vârstei și puterii sale de înțelegere? Documentul în discuție face foarte clar aceste conexiuni între domeniile de competență care alcătuiesc profilul profesorului și valorile care stau la baza sistemului de învățământ. Tot ca adult care lucrează cu textul știu că nimeni nu a pus aceste valori la baza sistemului, așa cum ai pune o comoară la rădăcina unui copac și fiecare merge cu săculețul să ia de acolo cât i se cuvine. Noi semănăm valorile acolo, fiecare profesor, prin acțiunile noastre zilnice care, în ani, modelează, cumva după chipul și asemănarea noastră, mii de cetățeni. Pentru că, da (și poate gândul e înspăimântător), sistemul suntem noi. Înspăimântător pentru că, dacă pivești așa, vezi că nu mai poți arunca cu pietre în sistem fără să îți faci vânătăi, că nu mai poți trage palme sistemului fără să vezi dungi pe obraz când te privești în oglindă, că nu mai poți cere mult sistemului în care tu pui prea puțin, că dacă te uiți la votanții care recurg la argumentul pumnului e posibil să îți acoperi ochii. Fiindcă toți sunt produsul sistemului.

Revenind, Profilul profesional al cadrului didactic din învățământul preuniversitar asociază șapte domenii de competență, fiecare dintre ele bazate pe niște valori-cheie și articulate pe competențe generice: Cunoașterea elevilor și a modului în care aceștia învață (adică obligativitatea noastră de a fi conectați mereu la studii relevante, pe care să le adaptăm situației particularizante a fiecărui copil din clasele noastre, de a citi, mereu și mereu), Curriculum și proces didactic (adică preocuparea zilnică pentru o proiectare eficientă, pentru o evaluare realistă și pentru o reglare fină a demersului didactic cotidian, pregătirea pentru fiecare lecție și pentru fiecare copil din clasă), Mediu de învățare și stare de bine (așadar, valorificarea superioară a resurselor pentru a genera învățare, astfel încât copilul să se simtă demn, sigur și valorizat, anulând convingerea multora că starea de bine înseamnă confort și relaxare, căci obținerea ei presupune efort), Consilierea elevilor, colaborarea cu familia/tutorii și comunitatea (prin urmare, conștiința că nu ai în sală doar 26 de copii, ci și pe cei care le alcătuiesc lumea de dincolo de școală și care trebuie să îți fie parteneri pentru binele copiilor, nu inamici, nu oponenți), Etică, reflexivitate și învățare continuă (adică să fii tu întâi ceea ce aștepți de la alții, de la ministru, de la director, de la părinți sau de la copii), Dezvoltare instituțională (să construiești în școală, dar nu tăcând sau acceptând, fără să comentezi, ci filtrând critic, participativ, onest, chiar atunci când e nevoie să deranjezi ca să semnalezi ce nu e bine), Tehnologie digitală în educație (adică utilizarea responsabilă a tehnologiei, nu pentru a o bifa în rapoarte, ci pentru a genera învățare, nu de dragul pozelor cu laboratoare goale, ci de dragul unei soluții comune pentru a învăța mai temeinic).

Am recitit cu onestitate documentul și mă aștept ca noul ministru să coordoneze proiectarea unor criterii de evaluare profesională pornind de aici. Îi mărturisesc pe această cale că, deși mă consider un profesor implicat, prima mea autoevaluare în lumina acestui profil nu dă cu plus. Și din vina mea, fără discuție, dar și din constrângerile sistemului, din care sunt și eu o piesă mică, mică. Și despre aceste constrângeri e mult de spus și minunat ar fi să se spună. Eu vreau și pot, și să spun, și să fac, ca mine sunt foarte mulți, dar e nevoie de un impuls, astfel încât sistemul să devină un perpetuum mobile și să funcționeze. Aștept impulsul, aștept cu speranță, aștept cu rezervă, cu neliniște, cu tensiunea de dinaintea mișcării. Sistemul e plin de oameni care așteaptă cu nădejde, deși au dezamăgiri, și fiecare dintre ei e o resursă de energie. Dar un lucru e clar: niciun ministru nu ne va putea așeza în profilul nostru profesional cu o mișcare de condei pe un document expediat de sus în jos. E vremea să ne așezăm în noi înșine cât mai bine.