Un duh și o pedagogie în zece gânduri

Poate că unul dintre marile neajunsuri ale orei de literatură de astăzi este acela de a livra copiilor texte, înainte de a le oferi povești, de a-i obliga să meargă, în pofida voinței lor, pe un drum năpădit de ierburi agățătoare, înainte de a le arăta luminișurile din spatele înlănțuirilor întunecate. Adică de a le pune în spate cărți, fără a le așeza în față duhurile dintre paginile lor. Duhurile prietenoase, așa cum este, în mărturisirea autorului George Cornilă, Hasdeu, un scriitor aproape necunoscut, dacă nu chiar străin de-a binelea cititorului tânăr din banca de liceu. (Și) cu această apariție din minunata serie a biografiilor romanțate apărute la Polirom, profesorul de literatură are șansa de a oferi elevilor săi un model uman și o pedagogie vie, credibilă, dinspre care ar putea găsi mai ușor, cândva, drumul spre o creație a cărei înțelegere are, indiscutabil, nevoie de o altă maturitate culturală decât pot avea adolescenții. Dar e un drum deschis, posibil și mai ales provocator, pentru că trece printr-o viață pe care George Cornilă (prozator, eseist şi traducător, autor al romanelor Cu dinţii strânşi, Miezul nopţii în Cartierul Felinarelor Stinse, Regele lupilor, Expurgo şi Diluvium, dar și al unor volume de proză scurtă) o extrage treptat din memoria scrisă despre Bogdan Petriceicu Hasdeu (născut în 1838 la Cristinești, în Ucraina de astăzi, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric și om politic, una dintre cele mai mari personalități ale culturii române din toate timpurile, un spirit enciclopedic și un om de o complexitate rară). Pentru că, așa cum notează Mihaela Doboș, într-o admirabilă recenzie a acestei cărți, autorul reușește, altfel spus, să pună carne și emoție „ideii” de Hasdeu, transformând un mit cultural într-un om. 

Tocmai acest OM, care se confesează cu maturitate, într-o analiză dramatică a propriei construcții sufletești, ne oferă minunate pilde pedagogice și un model de duh viu pentru copiii aflați sub o avalanșă de pseudomodele, care îi bombardează dinspre lumea mondenă, politică, virtuală, amețindu-i și îndepărtându-i de singurul model autentic de fomare, care este truda cunoașterii. De aceea voi (re)citi cartea în cheia unor lecții necesare deopotrivă profesorului și ucenicilor săi.

Prima lecție este aceea a viziunii.Viața trebuie gândită pe termen lung, orizontul trebuie așezat cât mai departe. Cu acea groază de mediocritate m-am luptat întreaga-mi viață, mărturisește Hasdeu. Ce le lipsește copiilor este perspectiva de durată, nevoia lecturii, nu pentru ora de mâine, responsabilitatea învățării, dar nu pentru examenul cel mai apropiat, proiectarea de sine, dar nu prin rezultatul imediat, ci prin profilul depărtat al capătului de viață spre care merg și pe care îl feresc de mediocritate, acest mucegai care ne sufocă școala și lumea de azi.

A doua lecție este aceea a reperelor. Dacă au fixat modelul unui orizont deschis, până la el drumul trebuie marcat prin alte modele care să lumineze, nu să închidă căile. Modelul profesorilor care cer și care dau, nu al celor care fac trecerea prin ore ușoară, ci al acelora care fac dificultatea lor eficientă. Cât mi s-a dat voie, am predat istoria, geografia și statistica și îmi place să cred că elevii m-au îndrăgit, dacă nu pentru altceva, măcar pentru că eram altfel decât toți ceilalți, deși n-au avut viață ușoară cu mine. Nimeni n-avea. Unii dintre ei mă știau deja de la bibliotecă, de unde le dădeam cărți despre care dascălii lor nici n-auziseră, mai multe titluri și cu termen de înapoiere mai îndelungat decât le îngăduia regulamentul, doar că atunci când le aduceau înapoi îi întrebam ce înțeleseseră din ele și nu-i lăsam să plece până nu le discutam pe îndelete, ca să mă asigur că nu le citiseră degeaba. O lecție a eficienței învățării, a profesorului prezent, care nu face viața de școlar ușoară, dar o face să fie.

Urmează lecția asumării, căci profesorul Hasdeu ne transmite imensa responsabilitate pe care o implică relația profesor-elev. Nu doar că hrăneam minți fragede, le ajutam să crească și să-și adâncească înțelegerea, dar aveam posibilitatea de a le modela după chipul și asemănarea mea. Aveam în față, ascultându-mă cu încordare sau doar așteptând să vină recreația, viitoarea generație, cea care putea continua munca mea, cea care era datoare să pună umărul la schimbarea lumii. Sădeam semințe care aveau să rodească mulți ani mai târziu, poate chiar după  ce eu nu mai eram pe această lume. I-am provocat să gândească cu propria minte și i-am încurajat să pună totul sub semnul întrebării, să combată, dar întotdeauna cu dovezi. Să modelezi tineri după chipul și asemănarea ta, iată marea responsabilitate! Uneori și marele eșec.

Lecția acțiunii, a patra pe care ne-o oferă Hasdeu este, cu siguranță, alternativa la politica vorbelor în care suntem prinși astăzi. Polemici, dezbateri, documente de sute de pagini, defilări politice triumfale care nu duc nicăieri. Am susținut- spune el – că era imperios să se construiască o școală în fiecare sat, de acolo trebuia pornit progresul, am militat pentru a ne păstra latinitatea, am pledat pentru românism, pentru propriile noastre idei în locul imitării servile a ideilor celor mai mari și mai puternici, am cerut o literatură a noastră, nu traduceri stângace plasate cititorului necunoscător drept opere originale. Nu a fost un slogan, ci o cale.

Acțiunea asumată are nevoie și de lecția curajului, căci, ne spune personajul Hasdeu, am încercat să mă măsor cu dânșii, însă cum puteam eu să îi înving la șah, când ei credeau că jucăm table? Vorbind despre menajeria politică, Hasdeu ne învață că avem propria putere, aceea de a ne opune imposturii, de a nu credita ipocrizia, de a rămâne în demnitatea valorilor, de a transmite un model personal de curaj civic. Oamenii puternici erau obișnuiți să poruncească și să primească. Puterea nu e ceva ce omul are per se. Este ceva ce alții îi dau. Eu nu voiam să le dau. Putem învăța și îi putem învăța și pe tinerii noștri să nu voiască.

Lecția a șasea e teribil de actuală. Snobismul era în floare și, dacă o domniță se ducea să se tragă în poză la atelierul lui Szathmari, îi cerea fotografului să-i împrumute pentru portret o carte, ca să pară intelectuală, dar nu o carte românească, ci una franțuzească, deși biata de ea nu știa să citească nici într-o limbă, nici în alta. S-au schimbat doar atelierul fotografic și recuzita, restul e la fel. Lecția eșecului e la fel de importantă ca și lecția succesului.

Ca părinte, ne oferă alte lecții, din care putem extrage atâta sens! A șaptea, referindu-se la Lilica, geniala sa fiică răpită înainte de vreme de un destin crud: Am învățat-o atâtea, dar nu am învățat-o să fie fericită, pentru că nici eu nu am știut cum să fiu, deși citisem învățăturile Sfântului Augustin care spunea că secretul fericirii este să îți dorești ceea ce ai deja.Ce își doresc copiii noștri și cât le aratăm din ce au? Lecția fericirii este o lecție a conștiinței.

A opta poate fi lecția credinței. Odată ce crezi în Dumnezeu, îți e limpede că acesta este infinit. Astfel, demiurgul a creat universul punând margini unei sfere din propria sa substanță infinită.Odată plămădită, făptura se căznește să înlăture aceste margini pentru a ajunge la deplinătatea de odinioară. Mânați de dor, tindem  în mod natural să ne dezmărginim, să ne întoarcem la nemărginirea divină. Rostul nostru, mai presus decât oricare altul, este această ascensiune, prin știință, prin artă, prin iubire. Pentru cititorul tânăr, acest gând poate fi o oglindă care să îi arate chipul în toată frumusețea lui.

Lecția regretului se transmite din fiecare pagină a confesiunii lui Hasdeu și este dovada spiritului analitic, pe care îl putem prelua ca model. Nu doar să faci, ci să înțelegi ce faci, să revii și să cauți căi spre mai mult și mai bine, toate acestea fac din personalitatea ilustră a trăitorului într-un veac depărtat un model viu.

În fine, a zecea lecție este cea a luminii. Hasdeu se temea de întuneric. În zilele mohorâte se așeza în dreptul oglinzilor care prindeau orice rază palidă și-o preschimbau în soarele întreg. Ce pedagogie mai adâncă decât aceea de a transforma întunericul în strălucire? Și ce dascăl mai nimerit pentru aceste lecții adânci decât un duh ieșit dintr-o carte?