Între sforile care ne leagă și libertatea de a transforma ungherele în planete

Poate că nu ar fi rău, din când în când, să vedem și în școlile noastre elevi însoțindu-și profesorii în lungi plimbări pe culoarele luminoase ori în curțile îngrădite, așa cum ucenicii îl însoțeau pe Aristotel în promenadele de învățare care au definit școala peripatetică. Poate că perspectiva dinamică a lucrurilor din jur ar transforma sensul educației, punându-l pe învățăcel într-o relație mult mai profitabilă cu mentorul său și, în același timp, cu sine și cu lumea. Poate că imobilitatea băncilor din clasele noastre și, implicit, absența contactelor directe cu ceilalți copii pe durata orelor, transformarea profesorului în emițător și nu în interlocutor real (în ultimul său interviu, John Hattie semnalează faptul că în 89% din timpul petrecut în clasă vorbește profesorul) determină o atitudine statică față de învățare, o închidere între limite, o ancorare a elevului, cu sfori invizibile, de profesor și de școală și, implicit, o restrângere a autonomiei sale.

Poate că, și din această perspectivă, lectura romanului lui Samar Yazbek (prozatoare și jurnalistă  născută în 1970, la Jableh, în Siria, care a studiat literatura arabă la Uni­ver­sitatea Latakia, a  scris romane, scurte po­vestiri, scenarii de film și de televiziune și scrieri do­cumentare și a luat parte la revoltele împotriva regimului Assad, fiind apoi forțată să apuce calea exilului) Fata care nu se putea opri din mers ar putea deveni o lecție despre rolul salvator al literaturii, pe lângă lecțiile dure despre război, despre umanitate și despre viață pe care ni le oferă.

Vorbind despre această carte a sa, pe care a scris-o după ce, vreme de patru ani, a făcut, zi de zi, relatări despre războiul din Siria, tocmai pentru că ficțiunea simțea că îi oferă libertatea propriului adevăr, în cadrul întâlnirilor de la FILIT, Samar Yazbek subliniază, între altele, că titlul romanului, în limba arabă, trimite tocmai la mersul ucenicilor lui Aristotel ca formă de a gândi. Căci Rima, fata din Siria care nu se poate opri din mers, nu poate opri, de fapt, mersul în sine, în amintire, în conștiință, în cunoaștere, în lumea interioară pe care nu o pot limita nici sfoara care o leagă de mâna mamei sau de un toc de fereastră, nici durerea, nici frica, nici chiar războiul în toate formele lui.

Rima este o fată din Siria contemporană, crescută de o mamă protectoare și, în același timp, de o severitate tributară propriei educații și cutumelor lumii arabe, care își leagă fiica de mâna ei cu o sfoară suficient de lungă, încât să îi permită să își exploreze locuința sărăcăcioasă din Jaramana, un cartier sudic al Damascului mutilat de război. Legată de mama prin această frânghie, Rima merge la școala din centrul orașului, unde, în timp ce mama spală toaletele, fata e lăsată în grija bibliotecarei, Sitt Suad, mentorul care îi va dezvălui puterea mersului lăuntric prin lectură. Aici, o întâlnire miraculoasă cu o carte numită Norme de drept ale limbii    îi schimbă Rimei sensul vieții, căci citește un pasaj ale cărui sensuri au puteri regeneratoare: Tot ce se află deasupra ta și îți ține umbră devine cer. Din acest moment, dedesubtul patului, acoperișul murdar al adăpostului, o fereastră cu zăbrele, toate se convertesc în cer, eliberează zborul gândurilor și dau naștere unor planete pe care Rima se refugiază din fața realității cumplite, pline de imagini cutremurătoare, mirosind a sânge, a gaz violet, a frică și a moarte. Mama însăși, ucisă la un punct de control, devine un nor alb pe cerul interior al fiicei pe care o protejează în eternitate.

Refuzând războiul, pe care îl reconstituie din imagini (un pantof roz, strălucind din mijlocul unei grămezi de moloz, trupul sfârtecat al bătrânei Umm Said, ochii sfredlitori ai unei fete fără păr din spitalul de campanie, ochii strălucitori ai fratelui în care lumina unei stele dezvăluie chipul fricii, trupurile a trei copii sub privirea încremenită a mamei, transformate într-o piatră sub hijabul cenușiu, ochii calzi ai lui Hassan sau imaginea unui câine ducând în bot o mână cenușie scoasă de sub ruine), fata își transformă existența într-un șir de acuarele, o expoziție statică, prin fața căreia merge fără oprire. Existența e încremenită, iar poveștile ei devin tablouri: Povestea mamei care a dispărut, Povestea fetei fără păr care a dispărut, Povestea fratelui meu care a dispărut, Povestea lui Umm Said care a dispărut și multe altele, până ce Rima are revelația că și ea este o poveste care o să dispară, de aceea încredințează toate poveștile cititorului, pe care îl face martor al acestor orori. Cui se adresează Rima? a fost întrebată autoarea. Tuturor și fiecăruia în parte, lumii care a asistat la ororile războiului și a preferat să tacă, a răspuns ea, căci Înțeleasă în acest context, literatura nu este numai o terapie, ci de-a dreptul o necesitate. Literatura construiește punți între oameni, între civilizații și culturi. În război, omul poate fi și victimă, și călău. Dar prin lite­ra­tură, extindem orizonturile umane și deve­nim mai sensibili, mai drepți și mai atenți față de tot ce se petrece în lume.

Poveștile se reduc la senzații (Sunt convinsă că există un fel de stradă lungă în cap, poate și sub piele sau în piept, și până în ziua de azi nu am reușit să înțeleg cum se descurcă oamenii să deosebească între ele sensurile lucrurilor. Mintea, inima și sângele, prin toate acestea vin senzații cu ajutorul cărora percep realitatea din jurul meu.), iar confesiunea devine o formă de  eliberare: Mai târziu, o să îți povestesc ce înseamnă foamea, dar acum încerc să pun cap la cap pentru tine această poveste. Frica însă îți întinde capcane peste tot prin trup, simți cum  coboară în intestine. Foamea se potolește odată cu actul de a mânca, cu greu îți mai amintești apoi senzația. În schimb, frica rămâne cu tine ca un arc care leagă tălpile de mușchiul inimii.

Războiul nu anulează trăirile omenescului: Iubirea este precum crampele. Te cuprinde din partea stângă a pieptului, precum o țepușă de foc, precum andreaua mamei pentru tricotat lână. Iar acestă țepușă de foc îți străpunge inima și se așază în josul pântecelui, te smintește și te paralizează. Iubirea este un șir de planete mici care dansează cu brațele lor lungi și subțiri, apoi se împletesc într-un vârtej de lumină orbitoare. Și, când războiul e privit prin ochii unei femei-copil, umanitatea trebuie să se trezească și să se revolte.

Romanul acesta e trist, e copleșitor și,  receptat doar în istoria pe care o mărturisește, ne pune pe umeri vinovățiile lumii. Dar, citindu-l, ne desfacem din legăturile noastre cu lumea în care trăim și poate găsim curajul de a slăbi măcar legăturile în care ne păstrăm copiii, lăsându-i să-și descopere propriul cer.