Izbăvirea de frică

Serile de vineri sunt dedicate lecturii împreună. Căutăm, astfel, mai ales acum, bărci care să ne scoată plutind domol, măcar pentru un ceas, din furtunile prezentului și să ne apropie de liniștea din ce în ce mai amenințată de tragediile din jur. Citim acum texte scurte și dintre Povestirile orientale ale Margueritei Yourcenar am ales Izbăvirea lui Wang-Fo, cu multiplele ei chei de receptare. A constituit tema noastră de dezbatere la Clubul de lectură (adică într-un mic grup de cititori din comuna în care locuiesc, adunat în serile de vineri, în jurul vreunei cărți, dar mai ales în jurul bucuriei de a schimba impresii, gânduri, stări) și una dintre teme a fost condiția (narativă și simbolică) a împăratului, în contrast cu înțelesul larg al izbăvirii, pe care să o înțelegem nu ca obiectiv, ci ca stare.

Pentru cei care nu au citit (încă) textul, povestea este simplă. Wang-Fo este un pictor bătrân care trăiește doar pentru artă (nu lucrurile îi erau dragi, ci imaginile lor), iar Ling este ucenicul devotat al acestuia, ce îl însoțește pe drumurile țării Han, încet, căci artistul se oprește mereu, noaptea să admire stelele, iar ziua, libelulele. După ce l-a cunoscut pe maestru, într-o noapte, la o tavernă, unde acesta îi arată dâra fulgerului, eliberându-l de teamă, viața lui Ling se schimbă fundamental. Se înstrăinează de soția sa, îndrăgostindu-se de imaginea pe care i-o zugrăvea Wang-Fo, dar învață să vadă frumusețea pretutindeni, în pereții de culoarea portocalei încă nu putrede ai casei sale sau în paloarea verzuie a soției moarte, apoi vinde tot și pleacă în lume, îl slujește cu devotament și îl apără cu prețul vieții pe maestrul său, atunci când împăratul îl arestează pe Wang-Fo și îl amenință că îi va arde ochii și îi va tăia mâinile, ca să nu mai poată picta.

Acesta este momentul în care intră în scenă împăratul. Un succint portret dezvăluie contradicțiile acestui personaj: Stăpânul Celest era aşezat pe un tron de jad şi, deşi nu avea nici douăzeci de ani, mâinile sale erau zbârcite ca ale unui bătrîn. Haina lui era albastră pentru a închipui iarna, şi verde pentru a aminti de primăvară. Chipul îi era frumos, dar impasibil ca o oglindă aşezată prea sus ca să reflecte altceva decât astrele şi cerul implacabil. La dreapta lui şedea Ministrul Plăcerilor Perfecte, la stânga Sfetnicul Chinurilor Legiuite. Deoarece curtenii, înşiraţi la picioarele coloanelor, îşi aţinteau urechile ca să audă cel mai mic cuvânt rostit de buzele lui, împăratul luase deprinderea să vorbească aproape în şoaptă. Condamnat la singurătatea purității celor de rangul său, împăratul crescuse între picturile lui Wang-Fo, pe care tatăl său le cumpărase și le așezase în sala tronului, și, neavând acces la realitate, tânărul prinț și-o proiectează prin imaginile minunate ale tablourilor. La șaisprezece ani, ușile castelului se deschid și trăiește profunda dezamăgire de a descoperi o lume care nu se ridica la frumusețea celei din tablourile lui Wang-Fo. Revolta tânărului împărat e fără margini:  M-ai minţit, Wang-Fo, bătrâne impostor: lumea nu este altceva decât o îngrămădire de pete confuze, mânjite pe vid de un pictor zănatic, şterse mereu de lacrimile noastre, împărăţia Han nu este împărăţia cea mai frumoasă, iar eu nu-i sunt împăratul. Singurul imperiu în care merită să domneşti este acela în care pătrunzi tu, bătrâne Wang, pe calea celor O Mie de Conture şi a celor Zece Mii de Culori. Doar tu domneşti netulburat peste munţi acoperiţi de o zăpadă care nu se topeşte niciodată, peste câmpii de narcise fără de moarte. Pedeapsa e ca bătrânul pictor, rămas acum fără ucenicul Ling, ucis de slugile împăratului, să termine o pictură de tinerețe. Wang-Fo desăvârșește imaginea mării, pictează o barcă și un vâslaș, apoi se salvează ascunzându-se în tablou, în vreme ce marea pictată de el inundă sălile castelului imperial.

Expresie, poate,  a consumatorului egoist de artă, sintetizând prejudecățile care limitează și puterea care schimbă destine, împăratul e nemulțumit de lumea reală și se ascunde în iluzia minciunii, în vreme ce Wang-Fo, artistul, caută în lumea reală frumusețea, pe care o transferă lumii create, o lume vie, perfectă, în care își găsește izbăvirea. Împăratul e acoperit de valurile tabloului prin care a vrut să își confirme puterea, dar izbăvirea pentru el nu e posibilă: Fii fără teamă, Maestre, murmură învăţăcelul, într-o clipă se vor trezi pe uscat, fără să-și amintească nici măcar că mânecile lor s-ar fi udat vreodată. Doar în inima împăratului o să mai rămână ceva din amărăciunea mării. Oamenii de aici nu sunt făcuţi să se piardă înlăuntrul unui tablou.

Am căutat sensul împăratului în minunatul text, dar am ieșit din spațiul ficțiunii pentru a-l căuta în istorie, căci secolele, în curgerea lor, au proiectat adesea chipurile goale ale unor împărați singuri, amăgindu-se că stăpânesc lumea. Și l-am găsit cu ușurință în prezentul trist al acestor zile. La capătul unei mese imense, într-o sală impunătoare, singur, vorbind în șoaptă pentru supușii îngenunchiați, în vreme ce afară, în realitatea urâtă, lumea își trăiește izbăvirea de frică, salvând frumusețea de sub dâra de lumina a fiecărei explozii.

Împăratul, așezat deasupra sfetnicilor încremeniți, sub tavanul de jad al sălii imperiale, singur în propria iluzie, reflectând în oglinda chipului său lipsit de expresie doar cerul implacabil, incapabil să se izbăvească în tabloul viu al frumuseții din jur, pare să devină și imaginea reeditată a acestor zile. Un împărat cocoțat pe tronul său, în săli grandioase, privind de sus lumea iluzorie pe care a construit-o, poate descătușa mările, la un singur semn, făcându-ne să exclamăm uimiți, precum Wang-Fo odinioară: Nu-mi închipuiam că marea are destulă apă ca să poată îneca un împărat.  Dar nu poate opri izbăvirea oamenilor, care se ascund în tabloul umanității, al solidarității, al curajului. Un tablou în care împăratul nu își va găsi locul izbăvitor.