O ușă deschisă și fantomele de dincolo de ea

Ultimele săptămâni ale acestui an școlar au scos la iveală niște fantome. Le știm, privim cu groază prin ușa deschisă de o mișcare de protest, care le-a scos din mlaștina lor și le-a adus în lumină, dar ne prefacem că nu se văd, sperând că se vor topi de la sine. Și, deși prin ușa aceasta deschisă s-a văzut frumosul, nu e suficient. E nevoie să se vadă și adevărul. Și adevărul e greu de privit dintr-un singur unghi.

În 1914, Saki, un scriitor și publicist de origine scoțiană, pe numele real Hector Hugh Munro, publica volumul Bestii și suprabestii, confirmând  pasiunea pentru paradox, o ironie și o revoltă care l-au definit, concentrate în schițe de o remarcabilă fluiditate. Doi ani mai târziu, avea să dispară într-o tranșee a Primului Război Mondial, dar umorul său este încă viu și ne poate salva din foarte dramatice situații de viață. De pildă, Ușa deschisă, în traducerea lui Andrei Bantaș, poate fi micul refugiu din fața unor zile de ceață, așa cum sunt acestea în care recuperez și eu ce se mai poate recupera dintr-o lecție care s-a maculat brusc, în realitatea divizată și cenușie a școlii la sfârșit de an. Sau o pilulă amară, ca acelea ce repun în mișcare sucurile gastrice, când ai înghițit o broască despre care sperai să se transforme în prinț.

Povestea lui Saki e simplă. O adolescentă de 15 ani, Vera, îl întâmpină pe fragilul domn Nuttel, un vecin cu nervii afectați, venit să se refacă în liniștea campestră, și îi ține companie până la venirea gazdei, doamna Sappleton, mătușa fetei. Domnul Framton Nuttel e anxios, e nesigur, e apatic, dar fermitatea surorii îl face să accepte acest tratament cu aer de țară și conversații cu persoanele drăguțe din partea locului. Înarmat cu o scrisoare de recomandare, o vizitează pe doamna Sappleton, dar dă de vorbăreața Vera, care, din două întrebări, se asigură că oaspetele nu știa nimic despre mătușă. Pe acest fond, adulmecat cu abilitate, tânăra construiește o întreagă tragedie, din detalii, copleșindu-l pe nevroticul domn Nuttel cu informații spuse pe jumătate și pauze grave, încărcate de subînțeles. Astfel domnul Nuttel află că ușa casei e mereu deschisă, pentru că, pe aleea care se vede în zare, exact în urmă cu trei ani, soțul și cei doi frați mai tineri ai mătușii, cu prepelicarii lor, au plecat la vânătoare, dar au fost înghițiți de mlaștini și nu au mai venit niciodată. Mătușa – întărește fata – refuză să accepte tragedia și îi așteaptă cu ușa deschisă în fiecare zi. Detaliile dau sens poveștii, o confirmă veridic, implicându-l pe ascultător emoțional, grație talentului interpretativ al naratoarei: Săraca tanti, mi-a povestit de nenumărate ori cum au ieșit, soțul ei ducând pe braț trenciul lui alb, și Ronnie, fratele ei cel mai mic, cântând cântecul Bertie, Bertie, de ce țopăi ? cu care o necăjea întotdeauna, întrucât ea îi spusese că o calcă pe nervi. Și știți, uneori, într-o seară liniștită și tăcută ca asta, aproape că mi se face pielea de găină la gândul că s-ar putea să intre cu toții din nou  în casă pe ușa aceea.

Apariția mătușii impune în încăpere o complicitate tăcută între oaspete și nepoată, fata se mai lasă scuturată de un fior, apoi registrul dialogului se schimbă brusc. Tonul grav e înlocuit de cel jovial, căci mătușa, veselă, povestește cum își așteaptă soțul și frații, care au plecat în zori la vânătoare, iar domnul Nuttel, considerând-o cu nervii mai afectați decât el, încearcă să îi abată atenția cu mici fleacuri amabile: Făcu un efort disperat, deși nu total încununat de succes, de a abate conversația către un subiect mai puțin sinistru; își dădea seama că gazda lui îi acordă doar o parte neînsemnată din atenția , iar ochii îl șterg mereu cu privirea, care se îndrepta către ușa deschisă și peluza acoperită de iarbă spre care dădea. Fără îndoială, numai și numai o coincidență nefericită făcuse ca vizita lui să se producă tocmai în ziua acelei tragice aniversări.

Gradația narativă se intensifică brusc, atunci când de pe peluză, prin ușa deschisă, se văd trei bărbați veseli, plini de noroi, spre care nepoata, pe care domnul Nuttel o privește descumpănit,  îndreaptă ochii îngroziți: În amurgul care se lăsa, trei siluete străbăteau peluza, venind spre ușa cu geam; sub braț țineau puștile, iar unul dintre ei era mai încărcat și cu o manta albă de ploaie, pusă pe umeri. La un pas în urma lor, umbla un prepelicar roșcat și obosit. Se apropiară de casă fără zgomot, și apoi un glas tânăr și răgușit răsună din întuneric, cântând:

– Bertie, Bertie, de ce țopăi ?

Finalul e previzibil: domnul Nuttel o ia la goană, mătușa e tot mai convinsă că sărmanul are nervii profund zdruncinați, iar Vera, nepoata cea creativă, îi asigură pe toți că de vină e prepelicarul, căci domnul Nuttel i-a mărturisit în scurta lor conversație că e îngrozit de prepelicari. Detaliul întărește mesajul și face povestea credibilă: O dată a fost fugărit până într-un cimitir, undeva pe malurile Gangelui, de o haită întreagă de câini paria și a fost silit să petreacă noaptea într-un mormânt atunci săpat, în timp ce javrele rânjeau, mârâiau și făceau spume la gură, la un lat de palmă deasupra capului lui. E destul ca să bagi pe cineva în sperieți.

Cu un mic exercițiu de imaginație, ne proiectăm o ușă deschisă și brodăm o poveste. Ușile duc mereu spre necunoscut, prin ele trec, de o parte și de alta, mesaje, care prind chip și se lămuresc doar în decupajul ușii, în cadrul ei, pe un prag al adevărului relativ, mereu altul, în funcție de unghiul din care privești. Din interior, povestea e tensionată, nervii sunt încordați, de dincolo de ușă se așteaptă fie mari bucurii, fie mari tragedii, pe care fiecare privitor le dimensionează în funcție de febrilitatea momentului. Din exterior, povestea poate fi citită în chei diverse, a demnității, a compasiunii, a nebuniei, a disprețului. Și fiecare rămâne cu bucățica lui de adevăr, singura stăpână pe fapte fiind Vera, fetița care avea talentul de a scoate povești din mânecă.

Dacă ne-am imagina că privim prin ușa deschisă a oricărui spațiu (fie și unul profesional, de ce nu?), am auzi, de o parte și de alta, povești contradictorii, pe care câte cineva le scoate din mâneca unei realități pe care ni se pare doar că o cunoaștem. Căci poveștile despre școală sau despre școli, în aceste zile, sunt strecurate printr-o ușă deschisă prin care se vede mlaștina din care ar putea ieși la lumină niște fantomatice adevăruri. E nevoie de nervi tari ca să le privim în ochi. Dar e destul să ne prefacem că nu există, ca ele să aștepte, răbdătoare, în cadrul ușii, până când cineva le va spune pe nume. Avem opțiuni individuale. Precum sărmanul domn Nuttel, am putea să o luăm la goană. Sau să râdem pe înfundate că am reușit să păcălim pe cineva, cum face Vera. Sau să rămânem indiferenți, cum face mătușa. Sau să cântăm în singurătate Bertie, Bertie, de ce țopăi?, făcând haz de necaz. Sau am putea să dăm în vileag micile vicleșuguri care încâlcesc poveștile, dar nu e nicio speranță că cineva ne-ar crede. Sau să privim curajos, în ochi, fantomele care au revenit din mlaștini, deși le credeam dispărute. Sau, cel mai bine, să închidem ușa.