Prietenul armean și vederea lumii prin ochii dorului

Lucrul cu adolescenții aflați în căutare de sine te determină să cauți mereu, în experiențele trăite nemijlocit sau prin lectură, lecții de împărtășit, spații de comună regăsire, pilde despre valori, catre să te conducă spre mintea și, mai ales, spre inima lor. Cred că Prietenul armean, cartea lui Andrei Makine, poate fi o cale.

Născut în 1957 în Krasnoyarsk, în Siberia, Andrei Makine este un prozator francez de origine rusă, cu un doctorat la Sorbona, membru al Academiei Franceze, premiat și tradus, cunoscut și apreciat pentru emoția simplă a narațiunilor sale, pentru lumina pe care o extrage din realități dureroase și pe care o întrupează în personaje delicate, al căror mesaj este adânc și omenesc. Crescut el însuși, o vreme, într-un orfelinat, construiește în romanul Prietenul armean, apărut la Polirom, de curând, un narator ce preia experiența propriei adolescențe siberiene, înainte de exilul francez. Un narator care mărturisește că a trăit o viață întreagă depărtându-se, dar, de fapt, apropiindu-se de Vardan, prietenul său armean, cunoscut într-o vreme de întrebări și de căutări și care l-a învățat să fie cel ce nu era.

Într-o zi ca oricare alta, scursă în monotonia unui târg siberian, în vremea unui comunism obscur și apăsător, un adolescent dintr-un orfelinat cunoaște un coleg armean, un adolescent firav, cu  „genele prea lungi şi arcuite, prea frumos pentru un băiat”, de o delicatețe feminină, suferind de aşa-zisa „boală armeană”, cunoscută ca „febra mediteraneană” sau „poliserorozita recurentă”. Prima lor întâlnire, în atelierul de tâmplărie al școlii, este marcată de violența vremurilor și a locului, dar cei doi adolescenți, unul salvatorul și altul cel salvat de agresiunea colegilor, se refugiază în Fundătura Diavolului, un cartier mizer al orășelului siberian, unde, de ceva vreme, se înstalase o comunitate mică armenească, venită acolo spre a fi aproape unor rude ținute în arest, în așteptarea unei judecăți. Această lume solară, care poartă cu ea demnitatea suferinței, va deveni pentru naratorul fascinat să o descopere, Regatul armean, un spațiul al prieteniei și al umanității. Căci umanitatea surprinzătoare de aici i se dezvăluie tânărului curios, care primește o lecție a vieții esențializată în artă, într-un ceas solar, în niște cercei delicați, într-un ibric de argint sau într-un stilet:  „Era o formă de artă tipică popoarelor obişnuite cu izgonirile şi exodurile, obligate să-şi recreeze, la nesfărşit, spaţiul vital, purtându-şi patria în boccea cu ei.” 

 Alături de Vardan va învăța că cerul începe de jos, chiar de sub tălpile noastre, și că gestul de a atinge cerul este motivul secret de a ne păstra speranța. Cu Vardan și Ronine, profesorul ciung, melancolic, ce îi punea pe elevi să deseneze poligoane într-un cerc de nedepășit, învață că poate exista și un alt principiu de existență decât acela care îți este impus, o schimbare de perspectivă care dă vieții o dimensiune suplimentară. Și că poți ieși din cercul desenat pe asfalt, chiar cu riscul de a nu fi considerat normal. De la Vardan și Sarven, bătrânul armean așezat sub un ceas solar, a învățat că poveștile pot să îți dezghețe sufletul. Și una dintre povești deschide sufletul tânărului ascultător pentru toată viața. Sarven, deținut în Siberia, în tinerețe, găsește un ou de pasăre salvat dintr-un cuib distrus de căderea unui copac. Toți deținuții se simt mobilizați de visul de a cloci acest ou, din care, la căldura trupurilor umane, iese un pui, pe care îl hrănesc cu firmituri de pâne, până când îi cresc pene și își ia zborul. Evocând momentul, cu nostalgie, bătrânul îl consideră singura victorie adevărată a vieții lui, căci zborul păsării deasupra gardurilor de sârmă ghimpată înscria în aer zborul liber al gândului celor care nu se puteau ridica din pământul înghețat de care fuseseră legați. De la Vardan și Gulizar învață iubirea necondiționată, aceea pentru care merită să pierzi totul. Cerceii tinerei femei, înstrăinați din pricina foametei și a nevoilor, rămân în memorie ca o lumină a tinereții, așa cum muntele Ararat, înstrăinat și el, le devine armenilor și mai drag. Să posezi și să visezi sunt cele două forme de existență pe care le cunoaște Vardan și dintre ele alege să viseze. Shamiram îl învață pe tânărul narator sacrificiul, ca sens al existenței. Shamiram se născuse într-un sat din regiunea Karabakh, aflat în mijlocul azerilor. Într-un moment de liniște, în tulburata vreme a acestui vechi conflict interetnic, mergând să își viziteze  neamurile din satul natal, Shamiram adoptă copilul unei tinere armence violate, care moare dând naștere unui băiețel, pe care Shamiram îl va crește ca pe un armean, povestindu-i istorii înălțătoare și istorii tragice, învățându-l să fie ceea ce este și să caute în istorie propriul sens.

Când primește, după despărțirea lor, șase luni mai târziu, vestea morții lui Vardan, naratorul simte nevoia de a se refugia pe culmile înzăpezite ale Araratului, și o face în gând, ținând în memorie, alături de sine, veșnic, amintirea acestui prieten care îl transformase definitiv.

Am, la rândul meu, propriii prieteni armeni, despre care voi lega, cândva, o poveste. Pentru mine Armenia este o țară a miezului de nucă prizonier în dulceața translucidă a siropului de struguri, șiraguri lungi, strălucind în lumina aurie a soarelui. Este țara rodiilor sângerii, a granatelor amărui al căror gust potolește setea și dorul. Țara caiselor solare, cu parfum amar, a cântecelor grave cu ecouri montane, a bisericilor de piatră cocoțate deasupra genunilor, a celor care plâng o tragedie colectivă uriașă și triumfă prin viața urmașilor lor biruitori, este țara oamenilor cu ochi mari, negri, tulburători, în care suferința devine lumină. O țară purtatăîn bocceaua dorului de prietenii mei armeni. Este țara poveștilor din Mayrig, din Cartea șoaptelor, din Cele 40 de zile pe Mousa-Dagh. Și acum, este țara îngrămădită în Regatul armean al lui Andrei Makine, o țară din care poți vedea lumea într-o altă perspectivă, a prieteniei și a soarelui, a iubirii și a speranței.