Într-un strop de adevăr

„Cine caută adevărul își asumă riscul de a-l găsi”, spune Isabel Allende, una dintre scriitoarele mele preferate, și cred că această afirmație este expresia multora dintre riscurile neasumate ale contemporaneității noastre. Și, evident, intuim și o posibilă interogație implicită: Ne asumăm acest risc? De la măruntele elogieri festive ale unor sisteme care scârțâie la manipulările cele mai banale, prin decuparea unor realități din contextul lor imediat, de la perierea unor purtători de funcții atunci când greșesc până la evaluarea subiectivizată a unor rezultate sub așteptări sau sub posibilități, riscul de a afla adevărul rămâne, desigur, neasumat. Uneori fără să bănuim consecințe directe, alteori intuindu-le, dar ascunzându-le sub consolatorul „Și, de altfel, ce făcusem de fapt?”.

Aceasta este întrebarea rămasă fără răspuns a personajului-narator din nuvela lui Bernhard Schlink, Inteligență artificială, inclusă în volumul Culorile despărțirii, apărut de curând la Polirom. Cercetător și fost director al Institutului de Cibernetică, acum pensionar, naratorul trăiește subiectiv pierderea prietenului său Andreas, după o legătură apropiată de o viață întreagă. Moartea lui Andreas, care și-a trăit ultimii ani în Bavaria, vine și ca o ușurare, căci nu a mai putut să afle teribilul secret al anilor ‘60 pe care naratorul îl lăsase uitat în propria conștiință. Tânăr atunci, Andreas plănuia să fugă în R.F.G., dar prietenul său divulgase către Stasi aceste planuri secrete și Andreas fusese prins și arestat vreme de patru ani. Ulterior, a fost readus în Institut, în Academie, alături de prietenul bun care a preluat, pentru că Andreas nu mai putea, funcții de conducere și au făcut echipă până la capăt, chiar și după căderea Zidului. Andreas a fost fericit, în final, secretul rămăsese secret, prietenia nu fusese afectată cu nimic, iar, acum, Andreas murise. Însă Lena, fiica defunctului, vrea să citească dosarul de la Stasi al tatălui și să deconspire denunțătorul, cerând sprijin, fără a bănui măcar, chiar denunțătorului, prietenul de o viață al familiei ei.

Întreaga nuvelă se construiește epic pe această poveste simplă, comună în istoria de delațiuni a societăților comuniste, dar psihologic dezvăluie un complex de raționamente care fac din mistificare singurul adevăr posibil pentru cel care nu își asumă riscul confesiunii. Lena citește dosarul și solicită prietenului, acum deconspirat, un dialog. Dialogul nu se va mai consuma decât în mintea delatorului, sub toate strategiile posibile, cu întrebări dureroase care demonstrează micimea umană: „Nu, n-am să fac jocul Lenei. Înțeleg că vrea să scape de povestea ei și aș lăsa-o să vorbească până la capăt. E fiica prietenului meu, așa că am să îi suport fața de judecător și țipetele și plânsul. Dar să mimez căință numai ca s-o liniștesc – nu, asta ar fi prea de tot. Aveam să-i spun că mizeria pe care o găsești în dosare nu e adevărul.” Dialogul virtual, imaginat îl aduce dintre morți pe Andreas, căruia naratorul îi mărturisește că tradarea a fost spre bine, că a avut, până la urmă, o viață frumoasă, pe care nu are de ce să o regrete. Iar acest Andreas imaginat, confiscat și el sub umbrela propriului adevăr de către delatorul ce refuză riscul, ar aproba, zâmbitor, căci, până la urmă, au avut ani buni, concedii comune, proiecte de cercetare, discuții despre Spinoza, o viață bună. Opinia adevăratului Andreas nu o vom cunoaște, căci” el e mort și cruțat de toate acestea”: „I-am spus ce am făcut atunci, de ce și în ce scop, i-am spus că nu sunt mândru, dar în schimb sunt bucuros, că așa am avut parte de o viață de prietenie și colaborare. Că într-o lume strâmbă nu există o viață dreaptă…”Adevărul care te liniștește, dar nu te salvează, pentru că e altoit pe minciună. E o nuvelă frumoasă și simplă despre adevăr, prietenie, despărțiri, ca toate celelalte nuvele din acest volum.

Din vremea în care am îndeplinit rolul de director al unei școli am multe amintiri triste despre propriile neîmpliniri, din varii motive, care țin de mentalități imposibil de schimbat, de angrenajele de neclintit ale sistemului, dar în final, desigur, de mine. Dar am și câteva amintiri luminoase, dintre care una mă face să zâmbesc. Aveam întotdeauna pe birou, într-un bol, bomboane și experiența mi-a arătat că o bomboană în gura cuiva care transmite un mesaj poate face adevărate minuni. Mai ales dacă acel cineva este un copil adus la directorul școlii ca la marele inchizitor pentru situații, de cele mai multe ori, mai mult de râs decât de plâns. Într-una dintre zile, un diriginte indignat mi-a adus doi făptași care negau implicarea în scoaterea din țâțâni a unei uși. Am discutat cu ei, le-am spus că numai recunoașterea adevărului îi poate salva de povara faptei, că asumarea e calea spre bine, că nu ușa, care se repară, e problema, ci minciuna, am jucat rolul cât de bine am putut, dar era clar că nu aveau de gând să recunoască. I-am invitat să ia câte o bomboană și să o mănânce în tihnă, gândindu-se la adevăr. Au luat câte o bomboană, unul a întrebat dacă mai poate lua una, l-am invitat, desigur, apoi l-am întrebat dacă nu simte acum că ar dori să spună cum stau lucrurile și dacă nu crede că bomboana a avut vreun efect asupra lui. Era vremea lui Harry Potter și veritaserum era cunoscut de toți fanii personajului, iar în fața mea stăteau, din fericire, doi cititori plini de energie și de idei. Au schimbat câte o privire uimită și au spus pe nerăsuflate cum stă treaba cu ușa. Administratorul a reparat stricăciunea, cei doi s-au căit sincer, într-o pauză toată școala știa că am pe birou bomboane cu veritaserum și investigațiile directoriale necesare au mers mult mai agreabil de atunci. Dar am fost cu toții fericiți, căci adevărul ne-a eliberat, pe cei mai mici de povara lui, pe cei mai mari de masca inchizitorului. Și literatura a dovedit, dacă mai era necesar, că ne poate salva.