uite, îți încredințez acești fluturi, o mie de fluturi tineri, frumoși — ia-i și învață-i să zboare

Nu-mi aduc aminte, în cei 35 de ani de când mă preocupă tot ce se întâmplă în educație, să fi trecut vreun document de însemnătate fără convulsii, fără spaimă, fără deznădejdi. De aceea, nici nu mi-am imaginat că apariția propunerilor de planuri-cadru ar fi putut marca vreo excepție. La câteva minute de la publicare, erau deja voci care semnalau efecte apocaliptice. După două zile, deja lucrurile iau, încet-încet, calea argumentelor, în ciuda vacarmului de fundal, alimentat de titluri care întrețin sentimentul nenorocirii, de glasuri care s-au limitat la lectura titlurilor, fie că vin (și lucrul acesta îngrijorează) dinspre profesori, fie că oameni din media, care se pricep la toate, semnalează, dintr-un foc, năpasta care s-a abătut asupra noastră. Cunosc sentimentul frustrării, pe care îl trăiesc colegii cu adevărat implicați, îl simt și aș fi fost tentată să mă las antrenată în corul nemulțumirilor (pe care îl înțeleg pe deplin), dar mi-am propus, ca să nu spun chiar că mi-am impus, să analizez cu toată detașarea și numai după ce citesc întregul document și ascult, nepărtinitoare, opinii, puncte de vedere, voci ale colegilor de breaslă.
Și așa am făcut, pornind de la adevărul că mai rău decât propunerile de plan-cadru a fost să lucrăm atâția ani fără ele. Prin urmare, primul aspect de etică profesională pe care mi-l asum este acela de a aprecia că actualul ministru, spre deosebire de precedenții, a făcut actul de curaj de a propune dezbaterii publice aceste proiecte. Iar curajul e cu atât mai mare cu cât sunt variante lucrate în mandatele anterioare. Și cred că sunt lucrate cu bune intenții. Că putea fi mai mare curajul, că ar fi putut fi planuri și mai reformatoare, sigur, putem discuta, dar un gest curajos într-o lume nepregătită pentru el își pierde semnificația. Și cred că școala noastră nu e pregătită pentru mai mult.
Ce cred că e bine? Faptul că există un parcurs unitar pentru fiecare absolvent, indiferent de școala pe care o urmează, iar acest parcurs nu ar trebui privit limitativ, doar pentru perioada liceului. Elevii nu vor începe să scrie greșit, pentru că a scăzut numărul de ore de limba română la clasele a XI-a și a XII-a, ci pentru că nu au fixat regulile ortografice de la clasele primare și din parcursul gimnazial. Vor cunoaște reperele spațiale și cronologice ale lumii în care trăiesc, vor face conexiuni între ele, dacă au fost temeinice orele lor de istorie și geografie din gimnaziu, înainte de a le parcurge pe cele din liceu. Nu vor deveni analfabeți funcționali începând cu anii de specializare și, din păcate, destui sunt deja, înainte de ca noile planuri-cadru să genereze vreun efect. Poate pentru că în clasele primare mulți fac doar română și matematică, așa cum li s-a întâmplat multora dintre actualii mei elevi, poate pentru că în clasa a VIII-a contează doar disciplinele de examen, așa cum gândesc mulți dintre colegi și, mai ales, dintre părinți, pentru că disciplinele opționale, acum chiar, se propun fie ca să ne iasă normele, fie ca să facem, sub denumirea pompoasă de integrat sau de extindere, o oră în plus pentru pregătirea unui examen.
Îmi place că fiecare profil are partea sa de specializare, astfel încât absolventul de liceu să meargă spre nivelul academic sau spre piața muncii cu o profesionalizare care să îl facă să își proiecteze viitoarea meserie încă de la începutul liceului. Poate că asta va face ca școala să recapete sens, iar propunerea planului de școlarizare se va face cu temeinică analiză în fiecare cancelarie. Și îmi mai place că fiecare școală va trebui să își asume să devină ceea ce își dorește să fie, oferind elevilor parcursuri adaptate de formare, în funcție de ceea ce are și de ceea ce poate, nu doar pentru că așa e la modă sau pentru că așa dictează vreun director. Îmi place că va fi nevoie de mai multă responsabilizare autentică a colectivelor de profesori, că va trebui să fie analizată fiecare alegere a copilului, că opțiunile partenerilor în învățare se vor articulate în mod real pentru ca efectele lor să fie vizibile și măsurabile la final. Vor ști să o facă? Vor dori să învețe? Autonomie vor avea, scuze…nu!
Ce mă sperie? Mai puțin scăderea numărului de ore de Limba română la clasele de profil real, mai puțin dispariția Literaturii universale, mai puțin absența unei ore distincte de Gramatică (și mă voi limita la disciplina pe care o predau), pentru că știu că un profesor le va putea propune și va putea reuși să îi convingă pe copii de utilitatea lor, dacă i-a convins prin tot ce a făcut la orele lui, indiferent de numărul lor. Și pentru că sper ca paradigma enunțată în aceste proiecte să fie reflectată în programe și în formele de evaluare, astfel încât să determinăm, în sfârșit, un ansamblu coerent pe care să îl numim sistem. Și să acceptăm că rolul acestuia este să îi formeze pe cetățenii de mâine, nu să ne asigure posturi, ore, norme, motive de lamentație. Și nici într-un caz nu e să pregătească elevii, din prima zi a clasei a IX-a, pentru un examen, indiferent de numele lui. O, despre asta e mult de spus!
Ce mă sperie este capacitatea incredibilă a școlilor de a se încrâncena în decizii fără analiză, disponibilitatea părinților de a alege doar după interesul de moment și abilitatea dovedită a adolescenților de a prefera calea ușoară care nu duce nicăieri. Acestea sunt lucrurile cu adevărat înspăimântătoare care mă fac să mă tem nu de planurile-cadru, ci de riscul uriaș ca ele să înceapă a fi mutilate, schingiuite, deformate pentru ca să încapă în fiecare pat procustian pe care toți cei care pot decide ceva îl vor așterne în calea lor. Și prevăd deja lipsă de resurse, lipsă de spații, lipsă de timp, lipsă de interes, lipsă de materiale și alte lipsuri care se vor converti, frumușel, în compromisuri. Cum s-a mai întâmplat. Mă tem că această nouă paradigmă, căreia îi găsesc puține cusururi, să nu se risipească în pustiu pe lungul drum de la idee la fapt.
În realitate, niciun copil nu va cunoaște aceste documente. Paradoxul este că există profesori care nu cunosc vechile planuri, deși lucrează după ele. Ce contează e ce se va întâmpla în fiecare clasă, la fiecare oră din cele câte vor fi, cu fiecare copil și cu fiecare profesor. Contează cu adevărat cât și cum vor învăța copiii și cât de onești vom fi noi, profesorii, să măsurăm ce am putut să facem în timpul nerisipit al învățării.
Că tot spuneam de cusururi, aștept dezbaterile, începând din cancelaria mea, din grupurile mele profesionale, apoi voi urmări ce se va întâmpla mai sus, și mai sus, voi semnala ce cred că nu e bine și cum cred că se poate îndrepta, dacă va fi cineva să asculte. Dar trăiesc de multă vreme aici, știu că am ceva de așteptat. Între timp, nu știu de ce, îmi tot răsună în urechi versurile unei poezii de Geo Dumitrescu, în care mi-aș putea concentra mesajul oricărei variante de plan-cadru: Tu vei fi școala frumuseții și a iubirii — prin tine, bucuriile lumii le voi spori: uite, îți încredințez acești fluturi, o mie de fluturi tineri, frumoși — ia-i și învață-i să zboare, bănuit să zboare, în calde furtuni de culori, în furtuni de culori neștiute, subțiri, mereu schimbătoare și pure…
Răspunsuri