Un autodenunț: ce vom vedea cu ochii Monei

Mă autodenunț! Voi încălca în mod conștient și cu bună-credință prevederile Programei școlare pentru Aria  curriculară Consiliere și orientare, aprobată  prin OMEN 5287 / 09.10.2006 (document care are 18 ani, aproape cât se pregătesc să împlinească și elevii mei de clasa a XI-a, pe care îi voi face complici la acest delict) și îi voi priva de atrăgătoarele conținuturi privind autocunoașterea și dezvoltarea personală, comunicarea și abilitățile sociale, managementul informațiilor și al învățării, planificarea carierei și calitatea stilului de viață, pe care le înșiruie bătrânul document. Sau, ca să nu se bucure prea mult cei care chiar mi-ar lua autodenunțul în serios, exact asta voi face, voi parcurge într-un mod nou și inedit cu elevii mei aceste module, inspirați de o carte pe care o recomand tuturor cu multă căldură (poate revoluționăm orele de dirigenție și generăm o mișcare care va schimba lumea (școlii, cel puțin): Ochii Monei.

Nu, nu sunt ochii mei, deși vor avea și ei un rol în vederea și lămurirea frumuseților lumii, ci ai alte Mone, o fetiță de 10 ani, amenințată subit că ar putea orbi în decurs de un an, personajul extraordinar al lui Thomas Schlesser, istoric al artei, scriitor, directorul Fundației Hartung-Bergman, profesor la École polytechnique și autor al unor importante lucrări despre artă, dar și al acestui roman-fenomen, un cod de cunoaștere a lumii prin intermediul patrimoniului cultural al umanității, din fericire tradus de Daniel Nicolescu și disponibil în librării, grație Editurii Humanitas.

Ideea cărții este, pe cât de surprinzătoare, pe atât de provocatoare. Mona orbește brusc, pentru câteva zeci de minute, iar părinții ei, Camille și Paul, disperați, aleargă la doctorul Van Orst, care începe un șir necesar de analize și de evaluări. Nicio cauză a acestei stranii cecități nu se dezvăluie, așa că doctorul recurge inclusiv la hipnoză, recomandând ca fetița să frecventeze în tot acest timp un pedopsihiatru, care să o ajute să treacă prin această etapă bulversantă și să o pregătească pentru acceptarea întunericului inevitabil. Sarcina de a o conduce pe Mona la acest specialist îi revine bunicului fetiței, Henri Vuillemin, un personaj extraordinar, el însuși deposedat de lumina unui ochi în 1982, pe când era reporter de front în Liban. Mama, Camille,  e copleșită, tatăl, Paul, e  aflat sub amenințarea falimentului și găsește inevitabil refugiul în alcool, Mona poartă povara noului ei destin cu toate frământările celor zece ani ai ei, la școală, într-o clasă în care are prieteni și neprieteni, acasă, în prăvălia de vechituri a tatălui, dar, mai ales, în compania bunicului, de care o leagă o iubire adâncă.

Ei, acest bunic îi propune o complicitate (complicitățile se dovedesc, uneori, salvatoare) și, în fiecare miercuri, vreme de 52 de săptămâni, pretextând că merg la ședința cu pedopsihiatrul, vor admira câte o operă de artă, mai întâi la Luvru, apoi la Muzeul Orsay, în final la Beaubourg. Lecțiile de artă încep cu Botticelli, trec prin Renaștere, prin Clasicism, Romantism, Impresionism, ajung la arta modernă, iar fetița îi cunoaște treptat pe Da Vinci și Michelangelo, pe Vermeer, pe Goya, pe Manet și Monet, pe van Gogh, pe Kandinsky, pe Frida Kahlo, Constantin Brâncuși, Picasso, ajungând până la Marina Abramovici și Pierre Soulages. O zi, o singură lucrare, o poveste despre context, despre viziune, despre mesaj, despre legătura dintre artă și viață, o amintire a Frumosului, în toate manifestările lui, pentru eventualitatea întunericului iremediabil. O zi și un moment esențial din istoria artei, o zi și un moment esențial din istoria Monei, pentru că fetița, jucând cu seriozitate rolul neofitului, începe să aibă ea însăși o istorie.

Am privit fiecare lucrare cu ochii Monei, deși pe cele mai multe le mai privisem anterior cu ochii mei, fără să le văd. Am descoperit lucruri extraordinare, dar, mai ales sfaturi de viață pe care le voi descoperi elevilor mei, reluând această călătorie împreună cu ei. Cine ar putea spune, urmărind mesajele cărții (Învață să primești, Cunoaște-te pe tine însuți, Oprește lumea în loc, Less is more, Simplifică, Fii autonom, Ia-o mereu de la zero, Învață să spui nu, Arhivează-te etc.) că nu am urmat în spirit și literă modulele programei și că nu am dezvoltat competențele generale (Explorarea resurselor personale care influențează planificarea carierei, Integrarea abilităților de interrelaționare, în vederea dezvoltării personale și profesionale, Utilizarea adecvată a informațiilor, în propria activitate, pentru obținerea succesului, Elaborarea proiectului de dezvoltare personală și profesională, Exersarea abilităților de management al unui stil de viață de calitate) și specifice impuse de bătrânul document?

Vom merge, prin urmare, cu Mona și cu năstrușnicul ei bunic, în fiecare săptămână, în căutarea luminii, a culorii, a armoniei, fără a ști cu exactitate unde vom ajunge, dar presimțind că aventura noastră ne va aduce multă bucurie. Din fericire, adolescenții pentru care pregătesc această rebeliune școlară sunt copii care pot vedea, deși nu știu încă ce dar minunat au primit la naștere, și care au înțeles deja (cred, sper!) că riscul de a fi orbi ne pândește necruțător pe fiecare. Peste un an, vă voi împărtăși unde ne-a scos drumul acesta ocolitor de reguli.Pe Mona, fetița de zece ani, a scos-o la lumină, asta este esențial.

Ora de dirigenție la clasele de liceu e un mic paradox. Există o programă, ora e prinsă în orarul elevilor, deși nu apare în planul-cadru și se recomandă (fapt imposibil, evident) organizarea ei după orele de curs,  dirigintele este plătit pentru această activitate, există o programă veche de două decenii, de cele mai multe ori ora nu se face sau se convertește discret (cu alte complicități) în oră de pregătire pentru vreun examen sau de discuție liberă despre ce mai e pe la ore (colegii gata să protesteze față de afirmația mea să aibă onestitatea de a privi cu atenție la întregul sistem, nu doar la activitatea proprie!). Noi o vom face, am făcut-o și până acum, pentru afirmația aceasta nu am nevoie de complicitatea elevilor, adevărul e liber, descoperindu-ne împreună. O carte, un cod estetic și etic, până la urmă, 52 de opere de artă, un ghid (sau mai mulți), niște ochi ce învață să primească, o confesiune – iată ingredientele unui demers didactic reușit! Desigur, și puțină nebunie, dar, când se întâlnesc adolescenți, de 17 sau de 57 de ani cu o carte mare, nu contează, nebunia devine bucurie.