Despre răbdarea de a trăi, cu Grégoire și Veronica D. Niculescu
Una dintre marile mele provocări, probabil și a altor colegi, când preiau o clasă mică, este aceea de a integra, între normele conviețuirii în noul colectiv, răbdarea: răbdarea de a sta în bancă, urmărind ceea ce se întâmplă în jur, răbdarea de a asculta până la capăt , răbdarea de a scrie așezat până la ultimul cuvânt dintr-un enunț, răbdarea de a citi adânc textul, răbdarea de a construi relații și, tare greu, răbdarea de a se descoperi și de a se construi pe sine.
Atitudine sau virtute, înțeleasă între omenescul adaptării la cursul lumii și profunda interiorizare matură, răbdarea se găsește astăzi cu greu, se dobândește cu trudă și se păstrează cu înțelepciune. Imaginea copiilor sau a dolescenților care trec, nepăsători, cu ochii în mirajul telefonului și urechile prizoniere în căști, pe lângă marile minuni ale lumii, lipsiți de răbdarea de a le vedea, nu cred că ne mai surprinde.Tocmai de aceea, noua carte a Veronicăi D. Niculescu, pe care am parcurs-o cu răbdare, mi se pare o lectură necesară. În nota care încheie cartea, autoarea afirmă: “ Nu. Cititorul nu este o pradă, nu este vreun iepuraș naiv hălăduind cu grație pe la liziera unei păduri. Nici autorul nu este vreun vânător. Nu cu lațul sau cârligul în mână se scrie o poveste. Ador cititorii atenți, care se cufundă cu plăcere în cele mai lente și tainice ape, la fel cum ador și cărțile care îți pun răbdarea la încercare.” De ce, între lecturile necesare, această carte care îți pune răbdarea la încercare, întărind-o?
Mai întâi, cititorul de toate vârstele e tentat să privească prin ferestre spre intimitatea de dincolo. Urmărim scene din viața unor personaje, pândim cu voluptate după o perdea narativă, invadăm gânduri, asistăm la confesiuni rostite sau nerostite, căci a privi dincolo de ferestre e provocator și tentant. Veronica D. Niculescu schimbă, însă, minunat perspectiva, dinspre interiorul strâmt în care ne-a închis experiența neașteptată a pandemiei, spre lumea exterioară, de dincolo de fereastră, în care viața curge nestingherită. Acolo, Grégoire și Fiona au propria poveste, derulată lent, în ritmul nestingherit al fiecărei zile, integrată între poveștile altor păsări care călătoresc, descoperă, zidesc cuiburi, aduc pe lume pui, trăiesc drame, dispar, încearcă emoții și privesc, din când în când, cu prietenie, prin fereastra dincolo de care povestitorul și cititorul își exersează, contemplativ, virtutea răbdării.
Apoi, derularea narativă ia forma jurnalului, iar notațiile dirijează fluxul epic. 16 martie Pasărea se așază și-și trăiește viața, clipă cu clipă, și face în fiecare zi ceea ce trebuie făcut. 24 martie Grégoire și Fiona acum, dimineața, lângă cuib, fac acel dans al lor, al îndrăgostiților. 4 aprilie Spre seară, el îi aduce mâncare. Revarsă din cioc bucățele albe – poate pâine -, ea mănâncă și se reașază în cuib. 6 aprilie Au apărut ciorile grive! 21 aprilie Ouăle au astăzi cincisprezece, respectiv șaisprezece zile. Sunt la jumătatea drumului. 4 mai Doi pui în cuib. 11 mai Grégoire își cheamă puii afară, îi scoate de la umbră, îi duce în locul consacrat pentru masă, la soare, la vreun metru de cuib. 11 iunie Le-a dispărut aproape tot puful de pe gât, ultimul semn al copilăriei. 16 iunie Pare o zi obișnuită, dar nu e. […] Puiul e dincolo de zid. A căzut acolo.22 iunie […]am surprins puiul în aceeași spirală înaltă. […]S-a îndepărtat zburând calm, lopătând lent din aripi, sigur și singur. 23 iunie În curând – fără mine – vor pleca înspre o apă, o apă atât de mare, de strălucitoare și de plină cu pești, cum poate doar în vis li s-a mai arătat, uneori, după ploaie. Dar în fiecare zi din câte le vor fi date de acum înainte, se vor întoarce cu toții aici. O să fie poveste!
Ca în orice întâmplare devenită poveste, cititorul este scos din contemplare și dus, prin evocare, către poveștile anilor trecuți, privirea îi este îndreptată și către cuibul vântureilor, către drepnele, către guguștiucii din mesteacăn, către unchiul Cric cel fără un picior, către o întreagă lume vie pe care o observă cu răbdare și cu dragoste. Un epilog, un tabel cronologic și câteva fotografii (pentru profesorul de română un minunat pretext de a sublinia relația dintre tipurile de texte!) întăresc impresia de viață autentică pe care o caută cititorul adolescent, care, atras în această capcană a țesăturii de real, fără a deveni o pradă, va fi, cu siguranță, așezat pe drumul răbdării de a vedea, de a trăi și de a înțelege. Pentru cititorul matur, cu răbdarea lecturii exersată, nu e nici măcar o umbra de îndoială: se declară prizonier, de bunăvoie, într-o poveste frumoasă prin idee, emoționantă prin spunere și esențială prin sens.
Răspunsuri