Viețile paralele ale oamenilor și ale arborilor

Într-o explozie vegetală căreia îi suntem martori, viețile paralele ale arborilor și ale oamenilor ni se dezvăluie și mai legate, dacă le privim și prin filtrul clarificator al cărților și al amintirilor. Această șansă am avut-o și eu, în această primăvară alertă, citind, în ritmul înfloririlor tulburătoare pe care le observ în grădina mea, cartea lui Elif Shafak, Insula copacilor dispăruți, și rememorând propriul periplu emoționant prin Ciprul divizat de istorie și de timp, din urmă cu ceva vreme.

Mai întâi, istoria. Acum vreo 8-9 ani, aflată într-o vacanță în Cipru, am ajuns pe linia verde ce separă Nicosia grecească de cea turcească și, fascinată de o poveste pe care tocmai o descopeream, am făcut o excursie la Famagusta, oraș care, din 1974, face parte din nerecunoscuta Republică Turcă a Ciprului de Nord, cu un popas trist în Varosha, stațiunea-fantomă, în care timpul e oprit în loc și în care doar viața vegetală nestăvilită mai amintește de luxurianța de odinioară a acestei perle mediteraneene. Nu am avut voie să fotografiem casele încremenite în timp, invadate de crengile înspinate ale sălbaticelor opunția, dar nici nu era necesar, căci imaginile s-au întipărit pe retină și se redeschid, ori de câte ori îmi imaginez lupta încrâncenată dintre orgoliul uman și modestia naturii.

Așa s-a întâmplat, de la primele pagini ale cărții, căci m-am reîntors în Ciprul pe care l-am simțit pulsând, cu toate rănile lui, sub pojghița înșelătoare a paradisului turistic, dar și la atâtea alte amintiri, venite din propria existență ori din existențele livrești ale personajelor din care m-am hrănit de-a lungul vieții mele de cititor, amintiri vegetale, catifelate sau aspre, dulci sau otrăvite, dar pline de sevă. Construcția narativă e surprinzătoare, alternându-se două voci, una obiectivă, recompunând ca într-o explorare arheologică minuțioasă, rădăcinile Adei, adolescenta cu nume de insulă, fiica fără identitate a doi emigranți ciprioți, unul grec, altul turc, meniți să ducă un război interior departe de patria lor răvășită, alta – subiectivă, vocea unei smochinițe răsădite în Londra, dintr-un vlăstar purtat într-o valiză, pe drumul exilului fără întoarcere. Vocea unui copac îndrăgostit, credibil și creditabil, o voce mătăsoasă căreia cititorul îi devine complice, recuperează o poveste de dragoste, de familie, de regăsire, de neuitare, în care îi descoperim treptat pe Defne, o turcoaică îndrăgostită de fluturi, pe Kostas, un grec îndrăgostit de copaci, pe Meryem, îndrăgostită de tradițiile în care a crescut, pe Yiorgos și Yusuf, îndrăgostiți unul de altul, pe Ada, fiica lui Defne și a lui Kostas, nepoata lui Meryem, care învață să se îndrăgostească de insula pe care o poartă cu sine. Fiecare personaj e o poveste, iar spațiul pe care îl reconstituie e viu și vibrant: „O hartă e o reprezentare bidimensională cu simboluri arbitrare și linii imprimate care hotărăsc cine urmează să ne fie dușman și cine prieten, cine merită iubirea noastră, cine, ura noastră și cine, indiferența noastră totală. Cartografia e un alt nume pentru poveștile spuse de învingători. Pentru poveștile spuse de cei care au pierdut nu există unul.”

Timpul (care „e o pasăre cântătoare. Și, ca orice pasăre cântătoare, poate fi prins. Poate fi ținut captiv într-o colivie și pentru mai multă vreme decât v-ați închipui că e cu putință. Dar nu poate fi ținut în loc la nesfârșit. Nicio captivitate nu e veșnică.”) țese o altă dimensiune a poveștii. Timpul anilor 2010, în Anglia, în care Kostas o salvează pe smochiniță de furtună, îngropând-o în pământ, iar Ada, ajutată de Meryem, își dezgroapă rădăcinile, pentru a ieși din furtuna durerii de a-și fi pierdut mama, anul 1878, în care smochinița a venit pe lume, iar Ciprul a devenit colonie a Imperiului Britanic, vremea anilor 1968-1974, într-un Cipru frământat de mari neliniști, Londra rece a lui 1974, Ciprul îndoliat al anilor 2000, toate aceste secvențe temporale sunt dezgropate, rând pe rând, și, odată cu ele, viețile celor pe care furtuna istoriei îi ținuse captivi în dunele ei de nisip. Descoperim, astfel, iubirea interzisă a lui Dafne și a lui Kostas, iubirea imposibilă a lui Yiorgos și a lui Yusuf, drama Panagiotei și a tatălui ei surd, împușcat pentru că nu a auzit ordinul de oprire al unui soldat britanic, singurătatea Adei, al cărei țipăt se viralizează pe rețelele sociale, deși nu îl înțelege nimeni, drama liliecilor care mor sufocați, a smochinilor bolnavi, a unui roșcov în al cărui trunchi se ascund, sub cicatrici, două gloanțe, a pinilor și a cedrilor arși de pe granița celor două Nicosii dușmane, a unei opunția de pe gardul de sârmă ghimpată, „care, trezindu-se prinsă în capcană de acest obstacol neașteptat, continuase totuși să crească, întinzându-și brațele verzi prin plasa de sârmă, răsucindu-se și îndoindu-se când oțelul îi intra în carne.”

Smochinița, înțeleapta voce narativă a cărții (nu întâmplător feminină), recuperează poveștile oamenilor și ale copacilor, de la rădăcini până la ultimul vlăstar, căci fiecare copac are ființa sa și un rost în ființa umană: „Pentru înțelepciune, încearcă un fag; pentru inteligență, un pin; pentru curaj, un scoruș; pentru generozitate, un alun; pentru bucurie, un ienupăr; și pentru când ai nevoie să înveți să renunți la ce nu poți controla, un mesteacăn, cu coaja lui albă-argintie, care se jupoaie în straturi-straturi, ca o piele veche. Și-apoi, dacă cumva cauți iubire sau ai pierdut-o, vino la smochin, întotdeauna la smochin.” Iar, în final, pierduta Defne, ajutată de podul de pietre, cântece și rugăciuni, făcut de superstițioasa Meryem, se metamorfozează în trunchiul smochiniței, pentru a nu-și pierde iubirea, pentru a le rămâne aproape rătăciților pe care nu e pregătită să îi părăsească. O poveste despre forța mamei care iubește, despre forța femeii îndrăgostite, despre puterea iubirii care poate muta insule din loc. Până la urmă, fiecare dintre noi e o insulă și în mijlocul fiecărei insule crește câte un copac pe care uităm, uneori, să îl îmbrățișăm.