Lacăte, întrebări și răspunsuri posibile

Eric-Emmanuel Schmitt rămâne unul dintre scriitorii contemporani preferați, pentru inegalabila capacitate de a se reinventa cu fiecare poveste, pentru fluiditatea stilului, dar și pentru ofertanta lectură a unor texte clasice pe care o propun scrierile lui, reconotând situații narative, reinterpretând mesaje literare, revalidând, într-o formulă mai apropiată cititorului tânăr de azi, valori perene. Zilele acestea am citit Otrava Iubirii, care m-a surprins prin temă și prin viziune și mi-a oferit un răspuns la o dilemă care mă apăsa.

Mă frământam cum să răspund așteptărilor adolescenților mei de clasa a IX-a, cu privire la o lecție de educație sexuală. Am invitat un specialist, care le-a vorbit, așa cum mă așteptam, cu date, cu exemplificări, cu proiecții statistice, încercând, din păcate nu cu prea mare succes, să îi antreneze în dialog. I-am simțit dezamăgiți și am discutat apoi, cu promisiunea că vom relua subiectul, după ce ei formulează întrebările la care doresc un răspuns. Au făcut o listă și mi-am dat seama că adolescenții nu au întrebări, ci temeri, neliniști, curiozități, al căror răspuns nu poate fi nici numărul mamelor foarte tinere, nici incidența bolilor cu transmitere sexuală, nici statisticile privind avorturile, nici clasificarea mijloacelor contraceptive, informații necesare, desigur, dar nu suficiente.

Dar cartea lui Eric-Emmanuel Schmitt mi-a oferit, în mod providențial, o cale de a ieși din strâmtoarea pedagogică a promisiunii anterioare. Romanul, încurajator și prin dimensiune pentru tinerii cititori, propune patru voci narative, construite prin secvențe de jurnal și schimburi de mesaje, generând o autenticitate și o credibilitate care validează psihologia vârstei adolescentine. Julie, Raphaelle, Colombe și Anoushka sunt patru eleve de liceu, prietene nedespărțite, în penultimul an, preocupate, firește, de începerea vieții sexuale. Fiecare dintre ele se dezvăluie treptat, sub pretextul acestui subiect omniprezent în dialogurile dintre elevi, într-o complexitate care înduioșează și surprinde.

Julia oscilează între masca fericirii, pe care o poartă pe chip la întâlnirile cu prietenii și căderile depresive, gândurile sumbre, înstrăinările cotidiene. Anoushka se analizează în oglindă, căutând sub trăsăturile de copil semnele senzualității feminine, pe furiș, inventând mereu adevăruri parțiale pentru a adormi vigilența mamei și pentru a stimula afecțiunea tatălui, în contextul nesfârșitelor conflicte dintre părinți. Colombe își construiește o imagine dură, decisă să domine, în vreme ce Raphaelle caută popularitatea, deși simte că e din ce în ce mai singură.

Două episoade marchează prietenia veche a celor patru adolescente. Mai întâi, hotărăsc să își lege destinele într-un lacăt pe care să îl agațe de grilajul de la Pont des Arts, urmând modelul cuplurilor îndrăgostite. Între prietenie și iubire li se dezvăluie, însă, efemeritatea iubirii, căci – constată ele – toate iubirile cunoscute, începând cu cele ale părinților, s-au sfârșit repede, în vreme ce prieteniile durează. În clipa în care lacătul cu numele scrijelite pe el este prins de grilajul podului, Julie mărturisește, spre surprinderea tuturor: „Eu am făcut-o.” Mărturisirea (care se va dovedi ulterior o minciună, spusă din dorința de a epata, de a-și ascunde, astfel, nesiguranța)  aruncă destinele lor într-o furtună de interogații. „Julia a făcut-o. Și eu n-am sărutat încă pe nimeni. Ce dezastru…”, se plânge Anoushka. „E ușor să-i spui da unui băiat. Dar să-ți spui ție da costă”, notează Colombe. Raphaelle descoperă cine este iubitul Juliei și își propune să îl cucerească, la rândul ei, în practica popularității prin care se etichetează: „Știu ce doresc să nu fiu, dar habar n-am ce sunt și, mai ales, ce voi fi”.

Apoi, la școală, se pune în scenă Romeo și Julieta. Julia va juca rolul Julietei, și, după o serie de alte povești din aceeași gamă  (Augustin și Marie sunt considerați cuplul oficial al școlii, dar Marie a făcut deja un avort și va mai trece printr-unul, Augustin primește rolul lui Romeo, dar dă foc unei benzinării și e arestat, Raphaelle îi fură iubitul Juliei, părinții  Anoushkăi se despart, căci tatăl e îndrăgostit de un bărbat, Colombe schimbă iubit după iubit, în căutarea iubirii), Raphaelle va fi distribuită, în travesti,  în rolul lui Romeo. Spectacolul se joacă și, pe scenă, cele două adolescente preiau destinele personajelor, căci Julie înlocuiește cuțitul de recuzită cu un pumnal adevărat, iar Raphaelle pune o doză critică de somnifere în sticluța lui Romeo. Tragedia lui Shakespeare este readusă la viață, șocând comunitatea părinților, a profesorilor și acelorlalți copii, dar, mai ales, impresionând cititorul prin dimensiunile dramelor pe care adolescenții le pot trăi sub masca jovialității și a spiritului gregar. Raphaelle moare, Julie este salvată, dar ucisă interior, Anoushka e anulată zi de zi, câte puțin, de gândul că „prietenia e minciună și iubirea e otravă”. O balustradă de la Pont des Arts se prăbușește sub greutatea lacătelor. Colombe se întreabă  dacă cineva poate fi răstignit din pricina unei singure fapte și se decide să iubească mult înainte de a muri, confundând dramatic iubirea cu sexul. Și, cu toții, devin adulți, fără a ști când și, mai ales, fără a ști cum.

În ciuda temei grave și a finalului tragic, povestea e luminoasă, consemnările sunt veridice prin inocență, prin umor, prin energie. Și e, în același timp, complexă și amară, radiografiind o lume în care familia, școala, prietenia, credința, iubirea par valori în derivă. Câte adolescente precum Colombe, Julie, Raphaelle, Anoushka sau Marie există în fiecare școală? Câți adolescenți precum Augustin? Câte lacăte se vor fi închis și deschis, departe de ajutorul adulților din jur? Câte tragedii se vor fi jucând în tăcere pe scenele vieții, sub masca nepăsării, a vulgarității sau a superficialității?

Sper ca elevii mei, care vor citi această carte, să se întrebe și ei, să se regăsească, și să aștepte răspunsurile pe care viața le va oferi, la momentul potrivit, cu încrederea că iubirea, sub orice formă a ei, e un lacăt care pecetluiește o amintire și un sens, pentru totdeauna, și că literatura e un dascăl mai convingător și mai eficient decât ar putea crede.