Vinovați sau soluții, o poveste de vară

Nu s-au stins bine ecourile Examenului de Titularizare, faptul că tinerii profesori care au obținut nota maximă nu pot avea acces la un post a încălzit ușor, cam la temperatura unui ceai de vară, lumea media, subiectele economice au intensitatea unui bâzâit de țânțar, deranjant, dar redus repede cu un plici, iar adolescenți omorându-se unii pe alții generează interes la o cafea, după care știrea se topește în căldura verii, ca și când nu ar fi fost. Lumea freamătă, însă, angajată într-o altă temă de sezon, care ne-a prins în vibrația ei, pentru că suntem oameni și ne place gustul acidulat al cancanului. Nu sunt nici eu altfel și tentația de a scotoci prin noutățile vânturate public zilele acestea mi-a adus și un inestimabil beneficiu (inestimabil, pentru că, atunci când lucrezi cu adolescenți, coborârea în lumea lor este, garantat, calea de a-i face să urce în lumea ta, fără nicio conotație ascunsă a raportului coborâre-urcare, alta decât diferența de vârstă). Am aflat că există pe lume artistul autointitulat Gheboasă (atenție, nearticulat, evitând individualizarea și acumulând, prin rezonanță, cu totul alte sensuri decât ar fi putut genera adjectivul, devenit, prin conversiune, substantiv). Și, cum refuz să mă las captivă prejudecăților, mi-am planificat un moment generos de audiție. Din fericire, locuiesc la țară, pe durata zilei vecinii mei sunt plecați cu treburi, așa că am împărtășit momentul de artă doar cu vreo doi motani pripășiți pe lângă gard.

Prima surpriză: Gheboasă e un tânăr domn și nu, așa cum mă așteptam, vreo artistă pe care o integrasem, în imaginație, în categoria Frida Kahlo, Toulouse-Lautrec, Stephen Hawking, simțind aprioric o admirație pentru forța depășirii de limite. Ba chiar un tânăr domn atletic, lucru ușor de observat, de vreme ce a cântat cu jumătatea de sus dezgolită, iar cu cea de jos în riscul de a se dezgoli la o mișcare scenică mai bruscă. A doua surpriză: artistul cu pricina nu cântă! Dacă în videoclipurile prelucrate de pe Youtube, pe care le-am ascultat cu atenție (și discreție!), am putut găsi ritm, melodie, în prestația live chiar și o ureche neexersată cu genul, ca a mea, a dat semnale că muzica lipsește. Așa că m-am concentrat pe versuri, foarte puțină vreme, sentimentul de jenă, chiar doar față de motanii de la gard, făcându-mă să dau sonorul la minimum. Cu toată înțelegerea pentru limbajul licențios al literaturii (temă pe care am dezbătut-o cu mare bucurie cu elevii mei), ceea ce am auzit era doar vulgaritate gratuită, turnată în rime șchioape, cu accente și frazări fără noimă, fără mesaj, deși s-ar putea crede că exisă unul, o promiscuitate de la cap la coadă. În fine, nedorind să abandonez demersul meu constructiv, am căutat ceva sens în imagine,  iar efectul a fost și mai copleșitor. Un stadion uriaș, umplut de adolescenți, minori, care au plătit din banii părinților lor un bilet, fredonând versuri vulgare, rasiste, în ritmul dezlănțuit a ceva ce ei numeau concert.

Am trecut, după un necesar moment de revenire (era să spun reveneală, căci în căutarea artei muzicale ghebosiene am dat de tot soiul de materiale pedagogice inedite), la pasul următor, de la audiție la bibliografia critică, observând, cu ușurință, că prestația artistică a tânărului Gheboasă (și autocorectorul se încăpățânează să respingă această asociere lexicală) a împărțit lumea în indignați și toleranți, cu multiple nuanțe între cele două extreme, între care îmi caut și eu un loc. Că, de-a lungul timpului, fiecare generație a găsit calea propriei exprimări în frondă, că limbajul tinerilor presupune și abatere de la norme, că vârstele se surprind și se uimesc unele pe altele și că nu putem avea ipocrizia de a afirma că doar generația aceasta e așa sunt adevăruri incontestabile. Fără a atinge notele acestea de vulgaritate (din ce îmi aduc aminte!), și generația mea a fredonat în tabere sau la bairamuri câte un vers mai fără perdea, e drept că nu pe stadion și nu sub ochii părinților, dar tendința e aceeași. Că ceea ce am ascultat pe scena unui festival care se vrea imaginea unui oraș nu poate fi auzit în spațiul public este la fel de adevărat, cum și faptul că cei mai mulți spectatori erau minori neînsoțiți e, la fel, incontestabil. Dar festivalul aduce și bani pe lângă imagine și cred că aici se sfârșește orice asumare educativă a organizatorilor. Aș păstra și aici o măsură. Pe scenele festivalului s-au perindat și muzicieni, în public au fost oameni de toate vârstele care au cântat în ritmul scenei, un festival de dimensiunea Untold are lumini și umbre, tulbură și bucură, deranjează și emoționează, și e păcat să fie redus la experiențele de extremă.

Totuși, ceea ce am văzut pe stadion nu înseamnă tinerimea română, ci un procent, poate că semnificativ, dar nu majoritar, al tinerilor de azi. Pe unii îi văd la concertele Filarmonicii Moldova din Iași, cum probabil pot fi văzuți în toate marile orașe, pe alții îi întâlnim în biblioteci, în sălile de sport, în asociațiile culturale sau civice, la concertele rock, pop, folk, de jazz, simfonice sau populare. Pe stadion erau copii ai căror părinți le-au dat bani de tren, de bilet, de cazare și libertatea de a pleca singuri să asculte un artist despre care probabil nici nu știu că există. Pe stadion erau copii care, sunt convinsă, nu ar rosti un cuvânt obsen dacă ar fi singuri, în fața unor adulți. Pe stadion erau copii care credeau că aceasta e libertatea. Muzica. Viața. Și cărora școala și familia trebuie să le ofere alternative. Îmi amintesc amuzată că acum ceva timp am pus în fața elevilor mei două imagini: filosoful Mihai Șora și artistul Macanache. De primul nu auziseră (încă), pe al doilea îl știau toți. Au avut alternativă și sunt sigură că toți au ales corect, în timp. Și îmi mai amintesc de câteva cuvinte din cartea lui Daniel Pennac, Necazuri cu școala: ”Da, ascultând zumzetul stupului nostru pedagogic, de îndată ce simțim că ne pierdem curajul, suntem mai degrabă ispitiți să căutăm vinovați. Educația națională pare, de altfel, structurată în așa fel încât să-și poată desemna cu ușurință vinovatul.” Povestea despre Untold nu aș vrea să rămână o poveste despre vinovați, ci despre soluții. Artistul Gheboasă, el însuși un tânăr care are nevoie de alternative și de valori, va mai urca o vreme pe scene (valorificat într-un uriaș mecanism al manipulării) și se va risipi. Vor veni alții. Și dacă tinerii care ne ies din școli vor găsi calea spre concertele lor, într-o revoltă de o vară, dar vor bătători drumul spre cultura autentică toată viața, înseamnă că trăim, în toate fațetele ei posibile, normalitatea.