Captatio benevolentiae

Cred că orice profesor știe ce important este acest moment al fiecărei lecții, mai ales când te afli în fața unor adolescenți. Uneori se întâmplă ca ora mea să fie prima și să îi aflu adormiți, în fața unei cafele începute, cu gluga pe cap și capul pe bancă (unii, desigur, căci cei mai mulți au deja ochii mari, mai ales prichindeii bucuroși să se revadă unii cu alții și, poate, și cu mine). Alteori, nimeresc după o oră în care au avut test sau în care au primit rezultatele la test, sau după o oră în care s-au plictisit (dincolo de supărările pe care le stârnesc, trebuie să fim onești și să acceptăm că ni se mai întâmplă) sau după o oră care i-a epuizat sau i-a entuziasmat sau i-a conectat aproape iremediabil cu o temă care se cere dezbătută aprins și în pauză. Și, de fiecare dată, trebuie să găsesc mijlocul de a-i conecta la mine, în alt fel decât prin clasicul: „Toată lumea, atenție!”

Am experimentat multe mijloace de captare a atenției, de la gimnastica de înviorare care îi surprinde pe cei mari și îi bucură pe cei mici, la jocul didactic, de la afișarea „mută” a unei informații care să le stârnească interesul la citatul zilei sau la secvența muzicală. Uneori a fost necesar și strigătul disperat „Atenție!”, trebuie să recunosc. În ultima vreme, folosesc, la clasa a IX-a, o melodie, urmată de întrebarea: De ce? De ce am ales-o, care este legătura ei cu tema noastră, cu textul pe care îl studiem, cu atmosfera lecției precedente, cu așteptările lecției următoare, un fel de lectură muzicală cu predicții, din care îmi selectez ancorele pentru ceea ce urmează. Merge bine și îmi permite să infuzez, fără să risc reacții ostile, în prejudecata de gust a clasei, câte un nou gen muzical, în doze mici, dar care poate prinde, cândva, rădăcini. I-am trecut ușor prin operă, prin folk și pop, prin muzică mai veche și mai nouă, prin muzica de film, prin folclor al altor popoare și acum, în ultima săptămână, prin rock, pentru că ne ocupăm, pentru cunoscători, de Lumi fantastice, și Pisica neagră a celor de la Pasărea Colibri și Ziua vrăjitoarelor de la Cargo au servit binișor drept prilej de identificare a recuzitei fantasticului. Ba ne-au și înviorat, căci am văzut capetele ridicându-se de pe bănci și chiar picioarele ridicându-se ușor de pe podele.

În timp, nevoia momentului de captatio benevolentiae s-a resimțit și la întâlnirile cu adulții, profesori, în cadrul unor contexte de învățare, la consiliile profesorale, sau părinți, la ședințe și lectorate. Fac, zilele acestea, un curs de formare, și mi-am confirmat utilitatea unui asemenea moment care să ne conecteze unii cu alții, să ne angajeze în dialog, să ne dezmorțească și să înlăture inhibițiile firești, când grupul e constituit din profesori care nu se cunosc unii pe alții.

Dar, dincolo de cadrul orei didactice sau al cursului de formare, secvența aceasta de comunicare este necesară, pentru a genera comunități de învățare, în orice context în care niște oameni se adună laolaltă și pot avea un subiect comun? Dacă în cazul copiilor, simpla focalizare a atenției poate deschide un dialog, pe care profesorul trebuie să îl mențină constant, cu artă pedagogică și, de cele mai multe ori, cu energie și cu talent, în cazul adulților momentul de captatio benevolentiae trebuie să spargă prejudecăți, să motiveze mai profund, mai ales în cadrul comunităților constituite și mai ales în cazul celor contituite ierarhic, și nu ca reale comunități de învățare. Thomas Sergiovanni vorbește despre leadershipul moral și semnalează una dintre marile provocări ale directorului de școală:” Ca director, principala provocare a leadershipului este să împaci două imperative concurente, pe cel managerial și pe cel moral.Cele două imperative sunt inevitabile, iar neglijarea oricăreia dintre ele poate crea probleme.Dacă se dorește supraviețuirea școlilor, acestea trebuie gestionate eficient. Dar pentru ca școala să se transforme în instituție trebuie să ia naștere mai întâi o comunitate de învățare. Acesta este imperativul moral cu care se confruntă directorii.” Ca să învățăm împreună, cineva trebuie să genereze o secvență de captare a atenției celorlalți către un obiectiv comun.

Am fost director și știu că, pentru a rezolva un imperativ moral, trebuie să ți-l asumi. Apoi, după ce ai devenit conștient de rolul tău, e important să obții bunăvoința celor pe care îți propui să îi mobilizezi. Am crezut mereu că exemplul personal, implicarea, prezența la toate activitățile școlii, inițierea prin proprie participare a unor ritualuri instituționale, conduita ca profesor, deschiderea spre comunicare, spre cunoaștere sunt ingredientele secrete ale unei culturi organizaționale în care valorile nu sunt doar afirmate, ci și integrate. E inutil să mai spun că lucrurile nu stau întotdeauna așa și că, din secvența de captatio benevolentiae, cel puțin în cazul meu, a lipsit ceva. Am inventat, de pildă, un scenariu al intrării triumfale a claselor în școală, cu steaguri concepute special pentru acest eveniment, din careul începutului de an, pe ritmurile alerte ale Marșului lui Radetzky, de Johann Strauss, sperând ca, prin repetarea lui, să devină un ritual al începutului. Au mai rămas din el steagurile, pe care le flutură câte un copil, fără a ști (așa cum mi-a mărturisit cel de anul acesta care a fost înainte-mergătorul clasei mele) de ce și cu ce sens i s-a repartizat asemenea misiune. Dar, și ca simplu audient al imperativelor manageriale transmise prăvălatic, pe cale ierarhică, de sus în jos, uneori doar printr-un mail sau printr-o misivă electronică, simt nevoia să mi se atragă și mențină atenția, mie, ca individ, poate insignifiant prin comparație cu alții, dar totuși necesar în sistemul angrenat al instituției în ansamblul ei. Și dacă orgoliul meu cere, în mod voluntar, să fiu invitată, convinsă, motivată, cu atât mai mult nevoia acestui artificiu al structurii didactice a învățării e necesar în școală, la toate nivelurile ei. Constat, și autocritic, evident, că riscul de a vedea școlile doar prin statistici sau de a le limita la pereți și dotări, există și nu îl putem elimina decât amintindu-ne că școlile înseamnă oameni și valorile în care cred. Dar nu pot face prea multe în acest sens. Și nici în sensul larg al relației dintre cetățean și exponenții puterii politice, căci, aceștia din urmă tot mai rar proiectează o strategie pe termen lung care să îi implice și pe cei dintâi. Așa că revin la clasă, unde rolul secvenței introductive trebuie să însemne mai mult decât simpla consemnare într-un scenariu didactic.Captatio benevolentiae la începutul fiecărei ore înseamnă clipa în care conștientizăm că suntem împreună pentru a învăța. Și e o clipă de grație.

Cât scriu, Frida, un golden retriever frumos și cuminte, privește plictisită pe dealuri. Pentru că e vremea să mă ocup și de ea, exersez un moment de captatio benevolentiae, care funcționează fără greș. Cu un os.